Cataloage Confort Media
LUPENI. Cu sufletul stăpânit de o profundă durere născută de îngrozitoarele scene ce mi-au văzut ochii la Lupeni și-n întreaga vale a plângerii, încep acum să descriu tot ce s-a petrecut acolo de la 27 Aprilie încoace, întâmplări care au cufundat în doliu o regiune întreagă, țara întreagă. Zilnic am fost mișcat până la lacrimi de ceea ce mi-a fost dat să văd. Fie în adâncurile minei, fie în Casa morților cu șirul lung de cadavre, fie în spital unde 3 grav răniți se luptau cu moartea, fie în fața mormintelor proaspete sau în casele văduvelor și orfanilor. Am adunat atâtea date despre viața tragică a minerilor și familiilor lor. Mi-am făcut atâtea notițe, încât aș putea să scriu acum un volum întreg despre tragedia din Lupeni. Dar mă voi mărgini în câteva articole să înfățișez numai ceea ce e deosebit de înduioșător, de interesant.
Hai întâi câteva dezmințiri
Unele ziare bucureștene au publicat câteva amănunte despre catastrofă, care nu corespund deloc adevărului. Mai ales, ziarele „Dimineața” și „Adevărul”, deși au trimes un reprezentant al lor la Lupeni – dar care a stat acolo numai o singură zi – au dat știri greșite, cu exagerări inexplicabile și cu o tendențioasă motivare a catastrofei – încât se impun câteva dezmințiri și rectificări.
Așa „Dimineața” afirmă că de pe urma nenorocirii, au rămas „300 copilași, 60 văduve și 200 bătrâni, fără sprijin“.
Adevărul, însă, este că rămâne în urma celor morți 95 de copii, nu 300; 64 văduve și 7 părinți, nu 200. Și așa, nenorocirea este destul de mare, încât nu mai e nevoie de exagerări. Mai anunță „Dimineața“ la „ultime informațiuni“ că ministerul muncii a împărțit familiilor victimelor de la Lupeni o sumă de peste 600.000 lei. Ori eu, la fața locului am constatat că d. ministru Mârzescu a împărțit 300.000 lei, casele cercuale ale asigurărilor sociale aproape 70.000 lei.
La Lupeni a provocat apoi nedumerire știrea din „Adevărul“ de provincie (vineri, 5 Mai) care anunța că luni, Suveranul însoțit de d. general Angelescu, mareșalul palatului și de d. colonel Țenescu, a vizitat regiunea Lupeni. Or, vizita Regelui era fixată pentru patru zile mai târziu, pentru Joi, iar Luni, numai colonelul Țenescu a sosit la Petroșani, ca să facă pregătirile în vederea sosirii Suveranului.
În ce privește cauzele catastrofale de la Lupeni, trimisul „Dimineții” a dat astfel de explicații, care apar ca un „certificat de bună purtare” pentru Direcția societății minelor de cărbuni „Uricani-Valea Jiului”, căci spune d-sa, că din cercetările făcute „reiese cu precizie că nu poate fi vorbă de neglijența organelor conducătoare ale minei”.
Or, era lucru absolut prematur să se degajeze direcția Societății miniere de răspundere.
Teama de naționalizare…
După informațiile culese de mine, conducerea minei are o mare parte de responsabilitate. Căci, deși beneficiile acestei societăți variau în anii din urmă între 20-50 milioane lei, totuși direcția n-a cheltuit aproape nimic pentru buna întreținere a acestor mine, pentru înzestrarea lor cu mijloace de prevenire a accidentelor, de apărare a vieții minerilor.
De ce? Societatea aceasta, care e proprietara minei unde s-a produs catastrofale o societate ungurească, se numește Urikany Zsilvölgyi Köszenbanya Reszvenytarsasag, adică Uricani-Valea Jiului, societate anonimă a minelor de cărbuni.
Pe când mai toate celelalte societăți de cărbuni din Valea Jiului au fost naționalizate, cum e de pildă Societatea „Petroșeni”, aceasta din Lupeni a rămas maghiară, cu direcția generală la Budapesta. Cum ea presimțea că o naționalizare e inevitabilă, grija ei în anii din urmă a fost să stoarcă cât mai mult profit din minele de cărbuni de la Lupeni și din vlaga lucrătorilor mineri. Nu se mai interesa de viața muncitorilor, de condițiuni mai bune de muncă, de salarii mai omenești, de introducerea celor mai moderne aparate technice pentru prevenirea exploziilor de gaze metan (care sunt aceste aparate – vom arăta în alt articol).
De aceia, dacă și ancheta oficială va scoate basma curată direcțiunea Societății, vom ridica cuvântul nostru energic de protestare. Și se va vedea încă din rezultatele anchetei vina cea mare a societății.
Cum ajungi Ia lupeni
Am voit să ajung cât mal curând la locul catastrofei. Aș fi trebuit atunci să iau Simplonul, să pornesc spre Tg. Jiu. Cum, însă, nu avem siguranță că în târgușorul acesta voi găsi un automobil care să mă ducă la Lupeni (căci trenul merge până Ia stația Bumbești, de aici până la Lupeni mai e cale de 20-30 km), am preferat să iau trenul accelerat București-Oradea. La Teiuș, am schimbat trenul, luând trenul Alba Iulia-Simeria-Deva-Arad. La Simeria ajung la 11 dimineața și aci aflu că trenul spre Lupeni pornește de abia la 4 și ajunge acolo la 10 seara. E prea mult timp pierdut in tren. Plec la Deva, să-l rog pe fostul ministru al Ardealului, d. dr. Groza să-mi pună la dispoziție automobilul d-sale. Aci primit cu multă ospitalitate împreună cu colegii mei de la Universul și Aurora constat că mai sunt doi reflectanți cu greutate pentru același automobil și pentru aceeași oră: vicepreședintele Camerei, d. Pompiliu Piso, și deputatul Bucșan. Dar presa iese învingătoare. Cu toate foarte binevoitori, cedează. Și cu o repeziciune de 70-80 kilometri pe ceas pornim în goană spre Lupeni. Curând ne apar munții iernatici ai Hațegului, acoperiți încă cu zăpadă.
Fiecare știe să povestească ceva…
În drum ne oprim câteva minute în comunele Batiz și Subcetate.
Steaguri negre fâlfâiau de pe biserici și de pe toate edificiile publice, începând cu Deva, 100 kilometri depărtare de locul catastrofei, dovadă că întregul ținut al Hunedoarei e în doliu și viu atins de nenorocirea de la Lupeni.
Întreb pe oamenii din sat dacă au vești noi din Lupeni. Și fiecare știe să povestească ceva. Câțiva au și fost la Lupeni în ziua catastrofei și a doua zi.
Observ însă că fiecare exagerează proporțiile catastrofei. Un conducător de tren, care venise din Lupeni, îmi istorisi următoarele:
– Când s-a produs explozia, s-a auzit o detunătură strașnică ca bubuit de tun. (La Lupeni mi s-a dezmințit aceasta. N-a fost nici o detunătură).
– Ieșea fumul din gura minei, încât întuneca tot Lupenii. (Inexactă si versiunea aceasta, căci numai câteva momente a ieșit fum din ventilator).
Cei de la mină – îmi spunea un țăran – spun că sunt 106 morți. Dar sunt mult mai mulți. Ascund adevărul. (Adevărul e însă că au fost 82 morți, nu 106 sau mai mulți).
La Petroșani, o femeie ce venise din Lupeni, îmi zise:
– Of, Doamne ce-au văzut ochii mei!
N-am mai pomenit atâta jale, atâta durere.
Țipau muierile, plângeau copiii și tot câmpul era plin de lume ce privea cu groază cum se scot morții din mină, trupuri negre, fără cap, fără picioare, fără brațe, sau cu pântecele spintecat, cu mațele afară.
xxx
În fine, am ajuns la Lupeni un sat și de munte și de câmp, cu străzi nesfârșite de case muncitorești, care se tot urcă pe dealuri lutoase, împrejmuite de grădini, fânețe și semănături. Am intrat cu sfială în această localitate. Unde să mă duc mai întâi? Cui să mă adresez? La cine să cer adăpost?
Văd multe steaguri negre, multe căsuțe posomorite, multe biserici, mulți copii și multă jale în acest Lupeni…
Am întâlnit apoi un preot cu înfățișare prietenoasă, comunicativă. Vorbesc cu dânsul. E Părintele Șandru. Cu câtă bună voință și jertfă a îndeplinit datoriile ospitalității! A mers cu mine pretutindeni. Mi-a găsit îndată cameră. Mi-a vorbit despre bravii lui credincioși, care au scăpat cu viață, despre crâsnicul lui mort în adâncurile ocnei.
În întunericul nopții am rătăcit ceasuri întregi prin străzile Lupenilor. Am întâlnit figuri speriate, cu privirea zăpăcită ca niște vedenii supărătoare.
Colo sus pe deal e casa morților, cu lungul șir de 80 cadavre. Tot acolo e spitalul cu greu răniții, cari se chinuesc într-o lungă agoniei, – iar aci în vale, la dreapta și la stânga, în case, cei rămași în viață, văduvele care plâng, surorile care suspină, mamele cari bocesc și micuții orfani cari dorm pentru prima oară fără tatăl lor, care nu va mai reveni niciodată.
