Ziua „Minerului” Sărbătoare sau comemorare?

Deşi revendicările minerilor lupeneni din 1929 erau valabile şi pentru ortacii de la celelalte mine ale Văii Jiului, aceştia nu s-au deplasat la Lupeni, nu au protestat la minele lor, ci şi-au văzut de şut. Totuşi, ziua de 6 august, „ziua de sânge” sau „ziua măcelului” de la Lupeni, cum titrau ziarele vremii, a rămas întipărită în memoria colectivă a tuturor minerilor. Bineînţeles că la aceasta a contribuit şi dibacea propagandă comunistă, care a reuşit să deturneze adevărul istoric al grevei, cei 22 de mineri morţi prin împuşcare devenind adevărate simboluri ale luptei muncitoreşti, în fapt doar nişte marote ale unei istorii falsificate.

Din 1929 şi până la instalarea comuniştilor la putere, greva din 1929 a ocupat spaţii modeste în presa timpului. Situaţia s-a „remediat” după venirea comuniştilor la putere, când Cimitirul Central din Lupeni, unde sunt îngropaţi cei 22 de mineri ucişi la 6 august, a devenit până în 1989 un loc favorit de pelerinaj al comuniştilor.

Încercând să răspundem la întrebarea din titlu, „Ziua Minerului – sărbătoare sau comemorare?”, facem un scurt istoric al zilelor de sărbătoare ale minerilor.

Prima sărbătoare a minerilor a fost „Sf. Varvara”, ocrotitoarea minerilor, celebrată an de an la 4 decembrie. După cum am arătat într-un documentar publicat în „Prăvălia cu istorii”, în perioada antebelică aceasta era sărbătorită cu mare fast în Valea Jiului. După 1 decembrie 1918, şi pe fondul naţionalismului României Mari, sărbătorirea Sf. Varvara ca zi a minerilor scade din intensitate. În schimb, o altă sărbătoare îşi face loc şi în Valea Jiului după 1918:

1 Mai – Ziua Internaţională a Muncii. Am arătat în paginile zia­rului nostru cum a fost sărbătorită această zi în toate orânduirile. Dar 1 Mai nu era sărbătoarea doar a minerilor, ci a tuturor categoriilor de muncitori, arondate sindica­telor social-democrate sau/ şi naţionale… Sindicatele „galbene” sau „roşii” sărbătoreau munca.

Pe fondul importurilor masive din URSS, România importă şi… Ziua Minerului Sovietic (în unele rela­tări apare şi sub forma „Ziua Minerilor Sovietici”). Aceasta este sărbătorită în România pentru prima dată la 29 august 1948. În anul următor, în 1949, minerii Văii Jiului sărbătoresc cu mare zarvă propagandistică „Ziua Minerului Sovietic” duminică, 28 august, din simplu motiv că 29 august pica într-o luni şi s-ar fi deranjat… producţia. Nu ştim din ce motive în 1950 minerul sovietic îşi schim­bă data zilei sale, din 29 august o mută în 27 august. Şi această zi este marcată cum se cuvine de minerii români.

Încă de la începutul lunii iulie a anului 1951, autorităţile române decretează „Ziua Minerului” la 12 august în prima duminică după 6 august. Atât, Ziua Minerului. Nu a minerului român, nu a minerului sovietic.

Din iulie şi până la 13 august 1951 fochiştii propagandei năduşesc la greu, alimentând zilnic cazanele rotativelor presei. Maşina propagandei duduie. Un exemplu cât se poate de grăitor că, odată cu înfiinţarea Zilei Minerului (român), Ziua Minerului Sovietic cade în desuetitudine, devenind caducă, este acela că din 1952 aceasta este ejectată succint în ultimele pagini ale publicaţiilor vremii.

Interesant de remarcat cum, după 1989, când au fost aruncate la lada de gunoi a istoriei toate simbolurile comuniste (statui, nume de străzi, cărţi), Ziua Minerului – deşi de sorginte comunistă, inven­tată de propaganda sovietică şi importată şi asimilată de români – a scăpat neatinsă de furia istoriei, dăinuind până în zilele noastre. Mai mult ca sigur, această sărbă­toare a rezistat şi din lipsa de cultură a multor lideri de sindicat, cei care ar trebui să cunoască istoria sindicatelor lor, dacă nu chiar a mineritului. Acest gol spiritual al celor mai mulţi lideri de sindicat fiind de notorietate, intrând chiar în folclor.

Tot după 1989, minerii se reîntorc la cele sfinte, repunând-o în ramă pe protectoarea lor, Sfânta Mare Muceniţă Varvara.

Explicaţia că după 1989 până în prezent minerii din Valea Jiului au oarecum nefiresc două zile de săr­bătoare (Ziua Minerului – de sor­gin­te comunistă, şi Sfânta Varvara – venind din calendarul cu sfinţi) – trebuie căutată în prevederile Contractului Colectiv de Muncă, la capitolul „beneficii” (CCM-urile vechi).

Pe fondul recursului la trecut, după revoluţie este recuperat un alt moment important al istoriei minerilor: greva din 1977, prima mişcare muncitorească anti-comu­nistă din România. Cum aceasta s-a desfăşurat la 2-3 august, marcarea momentului a fost coma­sată, din motive organizatorice, cu ziua de 6 august: ziua măcelului de la Lupeni. De aici intervine talmeş-balmeşul organizatoric al Zilei Minerului în Valea Jiului. Greva minerilor din 2-3 august 1977, reprezentând un strigăt curajos de libertate rostit într-un sistem concentraţionar, trebuie, prin urmare, SĂRBĂTORITĂ. Iar greva din august 1929, sfârşită tragic, prin moartea a 22 de ortaci şi nenorocirea altor sute, trebuie COMEMORATĂ. E comic să auzi câte un lider sindical sau vreun primar când spune că „sărbătorim greva din 1929”.

E ca şi cum la parastas o arzi pe cântece de petrecere, iar la petrecerea de ziua de naştere dan­sezi, Doamne iartă-mă!, pe prohod…

Prin urmare, este nevoie de puţină decenţă şi, de ce nu, informaţie.