Primii parlamentari români aleşi în Valea Jiului: Un inginer şi doi preoţi – Bociat, Duma şi Zugravu

Conform istoricului militar Ioan Aldescu, „parlamentarii Văii Jiului care au votat la Alba Iulia Unirea cu România la 18 noiembrie/ 1 Decembrie 1918 au fost: deputaţii de drept – preot Nicolae Zugrav din Lupeni (protopopul greco-catolic al Văii Jiului), lt.dr. Dominic Stanca din Petroşani (reprezentantul Reuniunii femeilor greco-orientale, ortodoxe, din Petroşani) şi învăţătorul Ioan Cioară din Lupeni (reprezentantul Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Haţegului) – şi deputaţii aleşi de Cercul electoral român Haţeg (de care aparţineau toate localităţile Văii Jiului) – Trifu Macser (din satul Hobiţa, comuna Uricani) şi Petru Daj (din comuna Petroşani)”. Însă primele alegeri parlamentare din România Mare vor avea loc abia peste un an. În judeţul Hunedoara acestea se desfăşoară în zilele de 2, 3 şi 4 noiembrie 1919 (pentru Camera Deputaţilor) şi în 7-8 noiembrie 1919 (pentru Senat)

La aceste alegeri judeţul Hunedoara livrează Parlamentului României 14 deputaţi şi 5 senatori. Între aceştia se află şi trei parlamentari de Valea Jiului: Ioan Duma, Valeriu Bociat şi Nicolae Zugravu. Aceştia sunt primii parlamentari aleşi ai Văii Jiului din România Mare.

Preşedintele Biroului Electoral Central al judeţului Hunedoara – Deva este Vasile Ianza.

Valeriu Bociat este membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid cu mare priză electorală în Transilvania şi Banat (de fapt, doar aici P.N.R. a depus liste). Bociat este un om respectat de comunitatea lupeneană, fiind inginer inspector silvic şi unul dintre patrioţii recunoscuţi ai Lupeniului, care a contribuit la unirea Ardealului şi Banatului cu Regatul României.

Valer Bociat a fost primul primar român al comunei Lupeni şi tot atunci, în anul 1918, în timpul Revoluţiei, a fost şi preşedintele Sfatului Naţional Român din Lupeni.

Tipicul legislativ al alegerilor din Transilvania, condusă în 1919 de Consiliul Dirigent de la Sibiu, era puţin diferit de acela din Regat, art. 46 prevăzând că acolo unde îşi depune candidatura o singură persoană, aceasta este declarată deputat sau senator, fără a mai fi nevoie să treacă prin furcile caudine ale votării. Din adresa lui Sebastian Rusan, preşedinte electoral la Lupeni, către preşedintele Biroului Electoral Deva, aflăm că şi Valer Bociat s-a aflat în această (fericită) situaţie de unic candidat: „Am onoare a prezenta alăturat aici toate documentele deputatului ales cu unanimitate a Dlui Valeriu Bociat, inspector silvic în comuna Lupeni. Certificatul de deputat s-a predat din partea subscrisului D-lui Valer Bociat, în ziua alegerii, adică în 2 Noiemvrie, anul 1919. De la biroul circumscripţiei pentru alegerea de deputat din Lupeni, la 4 Noemvrie 1919”.

Din studiul „Protopopul Ioan Duma, un stâlp al Bisericii doborât de comunişti” („Rost”, numărul 31/ septembrie 2005) de Adrian Nicolae Petcu, un cercetător documentat, care a studiat cu acribie biografia fostului protopop ortodox al Văii Jiului, aflăm: „Ioan Duma s-a născut la 30 martie 1884, în comuna Boian, judeţul Târnava Mică, fiind unul dintre cei 14 copii ai plugarului Vasile Duma şi Rafilei. A făcut şcoala primară în satul natal, apoi în Saroşul unguresc, în limba maghiară. Între anii 1889-1903, urmează liceul la Blaj, iar între 1903-1909, la Sibiu a urmat cursurile Academiei Teologice, terminând ca şef de promoţie. Studiile teologice şi le-a terminat la Bucureşti, unde, în paralel, a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie. Apoi, obţinând o bursă, a studiat la Universitatea din Budapesta, la Colegiul Eötvös – absolvind facultatea aici. Pentru a se întreţine, a publicat o serie de articole de critică literară. Această activitate publicistică avea să-l pună în legătură cu mişcarea progresistă din capitala ungară, ajungând să militeze pentru ţinerea de conferinţe despre înţelegerea româno-maghiară. În 1912, s-a căsătorit cu Elena Stanca, fiica protopopului Avram Stanca din Petroşani. A devenit preot paroh alături de socrul său, la Petroşani”.

Ioan Duma câştigă alegerile din 1919 la o diferenţă strânsă, 57 de voturi, faţă de contracandidatul său notarul Valeriu Pop. Astfel, cu 650 de voturi, preotul Duma intră în posesia mandatului de deputat PNR.

La fel ca şi concetăţeanul său Valer(iu) Bociat, Nicolae Zugravu este ales fără a mai fi votat, fiind singurul candidat din circumscripţia electorală Petroşani la funcţia de senator.

Nicolae Zugravu este preot canonic greco-catolic şi „vechi şi vrednic luptător al cauzei naţionale”. Datorită comportamentului său de bun român este internat de autorităţile maghiare în anul 1916 şi ţinut până în luna iulie 1918.

În anul 1918 Nicolae Zugravu este ales vicepreşedinte al Sfatului Naţional Român din comuna Lupeni, contribuind la menţinerea ordinei în comuna Lupeni în timpul revoluţiei din 1918.

Mai multe amănunte despre personalitatea senatorului Nicolae Zugravu aflăm din evocarea învăţătorului şi publicistului petroşenean Alexiu David.

 „În anul 1871, soţia învăţătorului Ion Zugravu din Uricani dădea naştere unui fiu, Nicolae. Copilul deştept al soţilor Zugravu îşi petrece copilăria în fruntaşa comună Uricani, frecventează şcoala primară grănicerească de la Haţeg şi apoi se înscrie ca elev al vestitului liceu din Blaj, unde a luat bacalaureatul printre cei dintâiu şi a fost trimis să urmeze teologia la Budapesta, până la luarea licenţei. Cumpătul, modestia şi sârguinţa de fier i-au fost stelele călăuzitoare în tot acest timp de însuşirea cunostinţelor şi formarea lui ca tânăr cleric.

De la anul 1895-96 lucrează ca secretar în cancelaria Episcopiei Lugoj.

La 21 Mai 1896 se căsătoreşte cu venerata sa soţie de mai târziu Lucreţia Munteanu, din familia vestiţilor luptători naţionalişti, dintre care unul a ştiut să răspundă prompt si după cuviinţă insultelor aduse neamului românesc la Haţeg, când cu vizita fostului moştenitor al tronului Austro-Ungar, Rudolf, spălând injuria ce ni se aruncase unui neam întreg.

În 1896 a fost sfinţit ca preot şi i s-a încredinţat parohia de la Visag, jud. Severin, iar în 1898, când se face vacant postul din Uricani, este mutat în comuna sa natală. Aci s-a îngrijit să ridice nivelul sufletesc al credincioşilor printr-o păstorire aleasă. Se îngrijeşte ca parohia să fie dotată cu pădure şi fânaţ. Zideşte casa parohială si una dintre cele mai frumoase şcoale pe atunci, în Valea Jiului, şcoală care e în bună stare şi acum şi face mândrie unei comune.

Când moare protopopul Ştefan Radic de la Petroşani, conducerea protopopiatului i se încredinţează lui ca unuia dintre cei mai chemat şi mai bine dotat dintre preoţii de pe atunci, protopopiat pe care-l conduce întâi de la Uricani, iar mai apoi, în 1912, de la Lupeni, unde a fost ales paroh si a rămas toată viaţa, atât din modestie cât şi din dragostea sa neţărmurită faţă de locurile natale şi ţărănimea pe care o păstorea. Aici, iarăşi munca sa stăruitoare şi pricepută se concretizează în repararea bisericii, întemeierea unei şcoale confesionale româneşti, 2 case parohiale, o casă culturală etc. Tot modestiei sale este a i se atribuie faptul că, fiind chemat în 2 rânduri la centrul episcopesc spre a fi înălţat pe scara ierarhică, conform cu meritele si priceperea sa, el a ştiut să renunţe la aceste onoruri pentru a-si putea servi mai departe pe scumpii săi jieni. De asemenea a renunţat la demnitatea ce i s-a oferit de a ocupa postul de director în ministerul cultelor.

Câţi dintre cei grăbiţi din zilele noastre îşi pot închipui o modestie atât de rară şi o dragoste atât de adânc legată de glia naşterii? Relevăm această virtute cu atât mai mult cu cât ea este foarte rară azi. În anul 1921, Excelenţa Sa Episcopul Frenţiu îl distinge cu titlul de canonic onorar. Ca protopop a fost un foarte bun conducător şi organizator, ştiind să stimuleze preoţimea ca să fie totdeauna la înălţimea chemării sale. În timpul cât a fost conducătorul tractului s-au clădit 10 biserici noi, 6 case parohiale şi s-au renovat alte multe biserici şi case parohiale. De preoţi era recunoscut drept un părinte şi îndrumător cu autoritate deplină.

Împreună cu preoţimea sa a creat fondul de 100.000 lei pentru amintirea antecesorului său Stefan Radic, din care s-au dat burse celor mai buni elevi de la Liceul din Petroşani, începând din anul 1927. De asemenea, la îndemnul său, preoţimea a renunţat la suma de 600.000 Lei ce i s-ar fi cuvenit ca despăgubiri de răsboiu în favorul fondurilor de binefacere ale diecezei de Lugoj. Înainte de 1918, când bisericile noastre susţineau şcoli româneşti, aici, în Ardealul subjugat, defunctul, în calitate de inspector, a îngrijit de înfiinţarea de şcoli şi de bună funcţionare a lor, dând el, cel dintâiu un exemplu măreţ cu şcoala de la Uricani şi apoi susţinând lupta pentru apărarea ei. A fost printre întâii întemeietori ai Astrei în Valea Jiului, al cărei preşedinte a fost atunci când s-a creat, în 1912, noul Despărţământ al Jiului.

În ce priveşte activitatea sa pe tărâm naţional, îl găsim prezent în toate mişcările naţionale înainte ca si după Unire. Pe tărâmul politic a activat mai puţin şi mai ales după Unire, când felul său cumpătat si măsurat de a fi contrasta izbitor cu politica de bâlci care se făcea. A stat mai mult rezervat. Totuşi, împrejurările şi prestigiul de care se bucura l-au silit să primească a fi reprezentant al naţiunii în parlamentul Ţării”.