Suntem aproape la mijlocul ultimei luni a anului, iar pe şantierul instalaţiilor de desulfurare şi de transport al cenuşii şi al şlamului dens de la S.E. Paroşeni se lucrează tot în forţă. Se apropie vacanţa de Crăciun, iar cadrele tehnico-inginereşti şi muncitorii de la SC Tecnoservice Bucureşti, împreună cu specialiştii străini, vor să termine lucrările programate să fie duse la bun sfârşit în 2017.
Cel mai ocupat
şi mai solicitat este, fireşte, domnul inginer Octavian Dobrescu, şeful de şantier. Nu apucă să-mi spună ce avea de spus, că-i şi sună telefonul. Nici nu mai ştiu a câta oară. Îmi notez ceea ce-mi zice. Continuă probele de punere în funcţiune a instalaţiilor, s-au pornit morile, pompele, agitatorii. La absorber s-a finalizat operaţiunea de cauciucare a interiorului. Este vorba de partea de jos a absorberului. A început şi continuă amenajarea cotei zero – alei, trotuare – şi se izolează termic conductele de apă, de apă de proces, şlam de calcar şi şlam de gips. Astea fiind zise, însoţit de domnul inginer Cristian Purcaru, adjunctul şefului de şantier, am plecat în şantier, să fac poze.
În prima
am „prins” o echipă de la Energoconstrucţia. Muncitorii lucrau la aleile de acces aflate vizavi de birouri. Lângă absorber operaţiunea de izolare termică a conductelor de apă era în plină desfăşurare. Intrăm în sala morilor. Toate utilajele sunt la locul lor. Moderne, de ultima generaţie. Totul este automatizat. Când va funcţiona ea va fi supravegheată de cel mult patru oameni. Manevrele se fac, la buton, din camera de comandă, iar orice defecţiune este semnalată rapid. La ieşire l-am întrebat pe domnul ing. Cristi Purcaru ce conţin butoaiele de lângă uşă. Sunt pline cu bile pentru mori. Diferite în diametru. De 30, 49 şi 50 de milimetri.
Camera de comandă
este un exemplu de ceea ce este în stare să producă tehnologia occidentală. Nu vorbesc numai de pupitrele şi instalaţia aferentă. Mă refer şi la ceea ce este în spatele camerei de comandă propriu-zise. O bucătărie dotată cu tot ce este necesar, baie cu duşuri, o cameră de odihnă şi un spaţiu destinat arhivării documentelor. Chestii care, mă rog, ar stârni nu doar uimirea, ci şi invidia uvrierilor noştri, învăţaţi şi obişnuiţi, zeci de ani la rând, cu condiţii deplorabile de muncă. Nu-i nimic deosebit, mă linişteşte însoţitorul meu. Aşa este peste tot în Vest. La plecare ne-am întâlnit cu un tânăr specialist german. Era unul dintre cei doi pe care-i cunoscusem luna trecută, tot în camera de comanda. I-am spus că-i fac o poză. S-a întors şi mi-a zâmbit. Poate că pe asta i-o arată cineva în ziar. După un scurt popas făcut lângă instalaţia de transport şlam şi de dozare a şlamului care va fi pompat în depozitul de la Căprişoara, am ajuns la staţia de electrofiltre.
În care, luna trecută,
lucrau, cot la cot, echipe de muncitori români şi polonezi. Loc în care am avut prilejul să-l cunosc pe specialistul american venit de dincolo de Ocean şi pe colegul său din Polonia. Ieri nu era ţipenie de om în preajmă. Explicaţia o aflu de la inginerul Cristi Purcaru. S-au terminat de executat modificările de la întregul echipament aferent grupului IV. Au mai rămas cele de la electrofiltrele care ţin de cazanul cu apă fierbinte (CAF). Numai că, aici, se va putea interveni doar după oprirea lui. În momentul de faţă acesta funcţionează, fiindcă el generează agentul termic necesar încălzirii Petroşaniului şi a unei părţi din Vulcan.
de Gheorghe OLTEANU