Vulcan / I s-a năruit speranţa pusă în Ile

Cineva i-a spus odată că are o viață de roman. După ce bătrâna de 81 de ani mi-a povestit și mie o bună parte din cele trăite de ea, i-am dat dreptate anonimului de al cărui nume nici dumneaei nu-și mai amintește. 

Tanti Georgeta Verman
locuiește în Vulcan, pe strada Fântânelor, la numărul 21/2. Cum ar veni, într-o jumătate de casă de colonie, așa cum sunt toate cele de pe vechile străzi vulcănene din cartierul Cocoșvar. Cunoscute, mai bine, ca străzile întâi, a doua, a treia, a patra și a cincea. Aici locuiește din 1970. În Vulcan a venit de la Podul Turcului, județul Bacău, cu șase ani înainte de asta. Divorțată și cu trei copii. Un băiat și două fete. Unul în brațe și doi pe lângă ea. În Moldova a lucrat de la 14 ani. La Fabrica de Hârtie din Bacău și la spital. Ajunsă la Vulcan, a stat, mai întâi, la Morișoara, apoi la casa unor momârlani, aproape de Iscroni. Loc de muncă și-a găsit la TCH, în construcții. Nu a lucrat decât șapte ani pe șantier, pentru că, în urma unui accident de muncă, și-a pierdut trei degete de la mâna dreaptă. În prezent trăiește din pensia de handicap de șapte sute de lei. I s-a dat să aleagă. O vrei pe aia de vechime sau pe aia de handicap? A optat pentru a doua. Era mai mare.

Tanti Geta,
cum îi zic toți de pe strada asta, se mișcă greu. Mai ales acum, de când a dat frigul. Este foarte bisericoasă și îi pare rău că, săptămâna trecută, marți și miercuri, nu a putut să ajungă la slujba de vecernie. Îi place nespus cum predică părintele Nicolae Nuță, iar printre cei pe care-i pomenește în rugăciunile sale, fie la biserică, fie acasă, se află și sfinția sa.
Joi, 29 noiembrie, un pic mai înainte de amiază, când am vorbit cu ea, era tare supărată, că, din cauză că de abia se ține pe picioare, n-o să ajungă nici la slujba din ziua Sfântului Andrei. Singura ei consolare, acum, când focu-i arde în sobă, este cărticica de rugăciuni care stă lângă lumânările pe care le ține aprinse pe masă. Singurul suflet pe care-l simte alături este cel al lui „Puricios”, un cățel bătrân, „ca și mine”, vorba ei, care-i dă de veste dacă-i intră careva în ogradă.

Dar nu ca să-mi povestească
toate astea m-a rugat tanti Geta ca să trec pe la ea. Necazul ei este modul în care arată cealaltă jumătate de casă. Sunt cam zece ani de când fostul ei vecin s-a dus la cele veșnice, iar locuința cu numărul 21/1 a ajuns la altcineva. Persoana respectivă i-a „ras” tencuiala exterioară, cu gândul, probabil, de a o renova. Numai că insul a abandonat repede varianta aceasta, iar casa, acum nelocuită, riscă să rămână și fără acoperiș. Jumătatea ei de casă, menținută și îngrijită din pensioara ei, nici nu se compară cu cealaltă. În felul acesta, oricât de puternic ar fi focul din sobă, la ea în bucătărie și-n cameră temperatura nu se ridică la cât ar trebui. Lucru acesta îl simte pe propria-i piele. Pe propriile-i picioare, mai bine spus. Și tot de la asta s-a îmbolnăvit.

Despre situația asta
– atenție! – i s-a plâns și lui Gheorghe Ile, când, odată, nu-și mai amintește când, primarul a adus-o acasă, cu mașina lui, de la biserică. Darnic în promisiuni, Ile i-a zis că se rezolvă. Numai că nu s-a rezolvat nimic, „poate că Ile are ceva în comun cu omul acesta” (cel cu cealaltă jumătate de casă – n.r.), bănuiește bătrâna. Marțea trecută, când am căutat-o prima dată pe tanti Geta, dar nu am găsit-o acasă, m-am întâlnit, întâmplător, cu cineva de la primărie. Cu domnul Vasile Giurgiulescu, mai exact, care acum ocupă o funcție care i se potrivește mănușă. Cea de manager al domeniului public. I-am depănat care-i necazul bătrânei și l-am rugat să facă ceva pentru ea. Dumnealui mi-a promis că va veni personal și că va încerca să caute o soluție chiar dacă e vorba despre o casă cumpărată. Îl știu pe Vasile de zeci și zeci de ani și consider că, deocamdată, el este singura speranță a bătrânei. Fiindcă aceea pusă în Ile i s-a năruit.