În peisajul fotbalului din Valea Jiului, numele prietenului de meu de suflet Dan Voicu a devenit sinonim cu performanța pură, transformată în cifre și victorii constante. Deși statisticile îl plasează drept cel mai titrat antrenor la nivel județean, în ultimii, la nicio gală oficială nu i-a fost rostit numele pentru un trofeu individual.
Este un paradox dureros. Sub bagheta sa, echipele au urcat pe podium, au primit medalii și au fost celebrate cu fast. Însă, în momentul în care reflectoarele s-au aprins pentru a premia „arhitectul” din spatele acestor succese, Dan Voicu a fost lăsat în umbră. Pare să se fi uitat că rezultatele colective nu apar din neant, ci sunt rodul unei munci de uzură pe care Dan Voicu o duce zi de zi pe gazon.
În loc de trofee de metal, Dan a ales să „premieze” suflete. A format caractere, a salvat destine prin sport și a redat demnitatea fotbalului din Valea Jiului. Această uitare sistematică devine una dintre acele păsuri ale sportului românesc, unde meritocrația este înlocuită de neglijență.
Eu cred că este inadmisibil ca cel mai bun om de pe bancă să rămână doar un spectator la galele unde munca sa este, de fapt, cea premiată prin intermediul cluburilor.
Dan Voicu nu are nevoie de o bucată de cristal pentru a-și confirma valoarea, dar comunitatea sportivă are datoria morală de a-și onora valorile. Până când i se va da Cezarului ce e a Cezarului, el rămâne campionul oamenilor, antrenorul care știe că cel mai de preț trofeu este respectul câștigat prin trudă, nu prin invitații. În vitrina de suflet al lui Dan se află performanța.
Și totuși un trofeu pentru Dan Voicu aveți?! Întreb pentru un prieten. De suflet.
