Un entuziast al sportului minţii / Teme în dialog cu prof.dr. docent PIUS BRÎNZEU,cunoscut animator al activităţii şahiste timişorene

Cel care mai bine de patru decenii şi-a creat, prin vocaţia sa pentru medicină, în speţă pentru chirurgia vasculară, o reputaţie cu mult peste hotarele ţării, prof. dr. docent Pius Brînzeu, iată că-şi îngăduie, suportând pe undeva cu discreţie regretele colegilor de clinică, de-o vârstă sau mai tineri, o etapă de odihnă…

De fapt, odihnă este un fel de a spune, pentru că apreciatul medic timişorean continuă să fie activ („câteodată mai mult decât în urmă cu câţiva ani…” cum ţine să remarce), agenda sa cotidiană cuprinzând o paletă diversă de preocupări, de la grija cu care îşi supraveghează nepoţii, la cercetări în specialitate.

„Un adevărat discipol al lui Aesculap nu poate, nu trebuie să rămână în nicio clipă în afara studiului”. Iar în „ferestrele” acestei activităţi, uneori trepidante (gândiţi-vă, de pildă, că nepoţii sunt la vârsta la care abia aspiră la iniţierea în tainele cifrelor şi literelor…) care echivalează cu multe ore din zi şi din noapte, lecturi şi lucrări din două domenii de care nu s-a despărţit niciodată, pictura şi, mai ales, şahul.

Realmente, şahul a fost şi a rămas pasiunea profesorului Pius Brînzeu. De când datează? „Din anii primelor contacte cu şcoala, la Lugoj…” ne răspunde, cu amabilitate, cel întrebat.

„Şahul a exercitat o mare atracţie pentru mine, mai mult decât fotbalul, pe care l-am practicat ca junior la Vulturii Lugoj, sau atletismul, care m-a cucerit la un moment dat în special prin proba de săritură la înălţime. Şahul a fost, însă, cu totul altceva. Un miraj l-a început, apoi o pasiune statornică”. De altfel, la o partidă de şah l-am cunoscut pe profesor cu câteva decenii în urmă, destinzându-se după o operaţie dificilă. Pe atunci conducea clinica de chirurgie a Spitalului C.F.R. din Timişoara şi tot în plină euforie şahistă l-am revăzut printre membrii clubului Medicina Timişoara, la „cenaclurile”, cum obişnuieşte să numească întâlnirile cu prietenii sportului minţii.

De bună seamă că are dreptate! Pentru că cei ce le frecventează, de obicei oameni cu o îndelungată experienţă în materie, nu se rezumă la simple partide ocazionale. Ei se angajează în veritabile dispute, dialoguri pe teme şahiste, fac am ple tururi prin universul acestui sport, se avântă în problematica unei discipline de un fel aparte, divaghează abordând subiecte de literatură şahistă. Profesorul Brînzeu a fost întotdeauna un as şi un protagonist al unor asemenea cenacluri.

Cât de apropiat este sportul minţii de acest împătimit al său ne-o demonstrează şi prezenţa pieselor – câteva garnituri – în camera de lucru, insinuându-se printre tomuri de cursuri medicale împreună cu ziare, reviste, publicaţii şahiste redactate în ţară sau peste hotare. Chiar dacă s-ar rezuma la atât, şi şahul ar însemna foarte mult în viaţa omului de ştiinţă.

Iată însă că profesorul ne oferă o imensă surpriză, apărând şi în postura de… editor al unei reviste! Se înţelege, de şah. Cei de la clubul Medicina Timişoara ne preveniseră că profesorul se ocupă de apariţia ei, fiind chiar iniţiatorul publicaţiei. Dar au lăsat o portiţă deschisă… „O revistă de şah – chintesenţă a activităţii din judeţ, şi în general, din zona Banatului – reprezenta o necesitate. Şahul s-a dezvoltat mult pe meleagurile noastre, avea nevoie de o publicaţie care să-i coordoneze activitatea…”.

Sigur, profesorul exprimă un adevăr de necontestat şi este de salutat faptul că şi în alte judeţe se fac tentative pentru apariţia unor publicaţii similare, aşa cum a fost experimentul de la Sulina, iar altul la Bacău. Dar nu ne-am imaginat ca profesorul să aibă în preocuparea sa absolut toate detaliile legate de apariţia unei reviste, de la sumar până la dactilografierea fiecărui articol, pagină cu pagină. La data revederii noastre, profesorul se afla la a doua corectură („o lucrare de şah, ca orice publicaţie care se respectă, e necesar să atragă atenţia nu numai prin bogăţia conţinutului, a diversităţii temelor, ci printr-o acurateţe grafică desăvârşită, ireproşabilă…”).

Pornind, şi apoi cantonându-ne de această preocupare a profesorului, traseul dialogului s-a lărgit treptat. „Mulţi m-au întrebat ce obiectiv urmărim prin apariţia aceste reviste…Ei bine, intenţia noastră este ca şahul să îşi facă simţită prezenţa în toate şcolile din Timişoara şi, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, chiar în cele din judeţ. Există în oraşul nostru un Club Sportiv al elevilor, în jurul acestuia vom polariza, cum e şi firesc, atenţia tineretului studios. Am şi creat un nucleu, un centru de iniţiere cu mai multe grupe, cu sprijinul unui profesor – Adrian Sasu – care a activat la Braşov şi care acum s-a stabilit la Timişoara. Bineînţeles, însă, că ne bizuim şi pe pasiunea unor şahişti de frunte de la Medicina Timişoara sau de la alte cluburi cu secţii de şah: Margareta Mureşan, Dana Nuţu, Gertrude Baumstark, Ligia Jicman ş.a.”.

Pronunţând numele Ligiei, îi reamintim profesorului că una dintre fiicele sale, Mona, a fost ca elevă colegă şi adversară a acestei şahiste. „Da, aşa este! O dată cu primii ani de facultate la Medicină, Mona n-a mai găsit timpul necesar pentru studiul şahist, pentru concursuri, deşi şahul i-a oferit multe bucurii. Totuşi câteodată mai apare în sălile de întrecere, îşi revede colegele, prietenele de şcoală. Medicul nu are, însă, răgazul pentru a trece iarăşi la masa de şah”. Readucem în obiectiv ideea generoasă care îl animă pe profesor, aceea de a redimensiona fără limite şahul timişorean, cel bănăţean. Îi dăm de înţeles şi dificultăţile unei asemenea acţiuni. „Fireşte că nu poate fi lesne să pui în practică o iniţiativă cu astfel de proporţii. Noi am găsit, însă, un teren propice, larga înţelegere a unor oameni şi factori implicaţi în procesul educativ formativ al copiilor şi tineretului: Vasile Bolog, inspectorul general şcolar, profesoara Maria Jula, preşedinta Consiliului Judeţean al Organizaţiei Pionierilor, Comitetului Judeţean al U.T.C., Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport, Consiliul Popular al municipiului şi al judeţului nostru. Ca să nu mai amintim de faptul că există în Timişoara foarte mulţi conducători de unităţi economice – Dorin Goţia la Electromotor, Gheorghe Tirpe la A.E.M., Valdemar Zawatzki la Autoturisme, Traian Gaşpar la ElectroBanat, şi nu i-am amintit pe toţi – care înţeleg să fie alături de noi, creând la rându-le, în cadrul Asociaţilor Sportive din întreprinderile pe care le dirijează, secţii de şah sau cercuri pentru copiii angajaţilor. Este o altă cale sigurăde reuşită”. În fine, să relev faptul că foarte mulţi părinţi sunt de acord cu noi, considerând sportul minţii nu doar un simplu mod de a umple o parte din timpul liber al copiilor, ci un mijloc de a ordona gândirea, de a disciplina fiecare activitate socială, de a forma personalitatea. Părinţii, tot mai mulţi, văd în şah un aliat al familiei şi al şcolii în obţinerea unor rezultate bune la învăţătură, elevii şahişti fiind, aproape fără excepţie, mult mai aproape de obiectivele ce şi le propun, în principal de a promova pe trepte superioare de învăţământ spre a ajunge ingineri, economişti, medici, oameni de nădejde, realizaţi pe plan social. Şahul este, în acest context, o excelentă şcoală!”.

Se înţelege că, având de transpus în viaţă un asemenea proiect, profesorul Brînzeu şi colaboratorii săi nu prea pot găsi clipe de răgaz. Odihna activă, în cazul său, reprezintă o realitate, pe undeva şi un efort de întindere şi de durată, pe care îl acceptă cu plăcere, cu bucuria celui care, nu numai ca medic, ieri, ci şi ca animator al şahului, astăzi, doreşte, simte nevoia de a fi mereu alături de oameni.

(Material apărut sub semnătura lui Tiberiu STAMA în Revista Română de Şah, nr. 12 / dec. 1986)