„Sub înfăţişarea sa de azi, pomul de Crăciun este mult mai recent decât se crede în genere. Însă, originile sale mult discutate, se trag din timpuri foarte vechi. La formarea sa au contribuit elemente vechi păgâne, germanice şi celtice, ca şi unele datini ale Calendelor romane, adică ale Anului Nou roman, peste care s-au suprapus credinţe şi interpretări creştine. […]
Romanii îşi dăruiau de Calende ramuri verzi, despre care credeau că aduc noroc şi împodobeau casa cu ghirlande de frunze de lauri şi ilice. Dar şi popoarele păgâne, triburile celtice şi germanice aveau credinţa că ramurile verzi aduc noroc, mai ales cele de vâsc, pe când ramurile ghimpoase erau privite ca un bun mijloc pentru izgonirea spiritelor rele şi a demonilor. De aceea, asemenea ramuri, arbuşti sau arbori, se aşezau în faţa caselor şi se puneau lângă uşi, ferestre sau chiar în casă, într-o anumită epocă a anului, care la popoarele nordice purta numele de Iul, epoca cu cele mai scurte zile şi cele mai lungi nopţi, când demonii răufăcători mişunau cu duiumul. Ramurile de ilice, tisă, jenuperi, brad şi pin erau deci la început un mijloc de apărare a casei de demoni. De când cu creştinismul, vechiul rost al acestor ramuri a fost desigur uitat; cu timpul ramurile de conifere au devenit pur şi simplu o podoabă a casei în timpul iernii, când lipseşte alt fel de frunziş. Preoţii şi unii scriitori germani ai Evului Mediu atrag totuşi pe la 1508 atenţia credincioşilor să se lase de acest obicei păgân. Dar datina aceasta a fost prea adânc înrădăcinată în popor, atât de mult încât de Crăciun, care coincide tocmai cu epoca Iul-ului păgân, se făceau în unele păduri de brad adevărate devastări, încât în unele condici ale primăriilor cam pe la anul 1500 se găsesc ordonanţe care interzic tăierea brazilor, ameninţând cu amenzi mari, iar o decizie din Alsacia hotărăşte ca de Crăciun fiecare cetăţean să nu aibă un brad mai lung de 8 picioare (cam 2,50 m).
Aceste prime documente păstrate nu pomenesc nimic despre întrebuinţarea acestor arbori, dar se presupune că au fost aşezaţi în case. Documente vechi pomenesc însă nu numai de brazi de Crăciun, care, după cum am văzut, au o origine pre-creştină, ci arată că multe case se împodobeau de Crăciun cu ramuri slab înverzite de mesteacăn sau cu ramuri înflorite de vişin, liliac, porumbar şi altele. Aceste ramuri se tăiau de obicei la sărbători, spre exemplu în ziua de Sf. Andrei şi se puneau în apă la căldură. Înflorirea lor de Crăciun era considerată ca un semn bun. Acest obicei îşi are rădăcinile sale în legenda creştină după care toţi pomii amorţiţi înfloresc pentru câteva clipe în noaptea de Crăciun.
Până la 1514, documentele nu pomenesc nimic despre podoabele pomului de Crăciun. Prima ştire sigură despre brazii de Crăciun, împodobiţi cu flori artificiale, este din Reval (Talin), unde doi asemenea brazi înalţi se purtau de Crăciun în procesiune solemnă prin oraş şi pe urmă se aşezau în piaţă.
Pomii aceştia n-aveau lumânări. Asemenea arbori împodobiţi se cunosc din secolul al XVI-lea şi cu ocazia altor serbări. Un document din anul 1605 descrie un brad de Crăciun, împodobit cu trandafiri de hârtie divers colorată, mere, anafură, bucăţi de zahăr dintr-o casă din Strassburg.
Lumânările sunt pomenite pentru prima dată într-o scrisoare din anul 1659 pe care Liselotte von der Pfalz o adresează fiicei sale, ducesei de Lorena, unde îşi aduce aminte, că în copilăria ei se puneau şi de Crăciun, într-o odaie, daruri şi mici arbuşti de merişor împodobiţi cu lumânări. Originea lumânărilor de Crăciun este de asemenea foarte veche şi trebuie căutată în datinile rituale de iarnă ale magiei focului, care se întinde peste o mare porţiune de pământ. Încă din timpuri foarte străvechi, pe timpul solstiţiului de iarnă se băga în focul vetrei o buturugă mare. Buturuga aceasta, cu caracter de idol, se uda întâi cu apă sau vin, apoi se băga în foc; după aceea se arunca în foc mâncăruri şi mai ales fructe. Despre cărbunii şi cenuşa acestei buturugi se credea că aduce binecuvântare oamenilor, casei şi ogorului.
La început, lumânările de Crăciun nu se puneau pe pom ci separat în candelabre asemănătoare cu cele bisericeşti. Mai târziu, se foloseau candelabre în formă de piramidă, construite din fier şi prevăzute cu câteva rânduri de cercuri ce purtau lumânările. Uneori braţele şi cercurile candelabrelor erau înfăşurate cu muşchi, merişor, ramuri de brad., imitând astfel un arbore. Prima sinteză dintre brad şi candelabru cu lumânări se cunoaşte dintr-o gravură din anul 1825, care reprezintă un brad ce poartă trei cercuri de lemn în care stau lumânările.
Astfel a luat naştere pe la începutul secolului al XIX-lea tipul unitar al pomului de Crăciun, bradul cu lumânări, podoabe şi daruri, care pornind din vestul Germaniei, unde s-a popularizat de-abia pe timpul lui Goethe, a cucerit destul de încet restul ţării, înlocuind alte datini de Crăciun, şi apoi o parte din lume.
Pe lângă pomii de Crăciun din case, se fac azi peste tot pomi de Crăciun în biserici, şcoli, pieţe etc., pentru copii săraci. În ultimul timp, pomul de Crăciun a devenit chiar un mijloc de reclamă comercială. În România, obiceiul pomului de Crăciun s-a întins în anii de după primul război mondial, venind dinspre Transilvania, mai ales la oraşe, pe când la ţară <<steaua>> a rămas şi acum adevăratul simbol al Crăciunului ortodox românesc”. [„Universul”, anul 56, nr. 353, Bucureşti, 24 decembrie 1939].
Felix OSTROVSCHI
