Poate, cine ştie, / Am dat întâmplător peste o stea

Întâmplător, sâmbătă, am întâlnit pe stradă un grup de peste 20 de copii, marea lor majoritate până în 10-11 ani.

Nu ar fi fost prima dată când pe trotuarele Petroşaniului, sau ale altei localităţi am vedea copii, care merg doi câte doi, ţinându-se de mânuţă, la plimbare sau la vreun eveniment şcolar sau teatral, însoţiţi de educatoare, învăţătoare sau părinţi. Numai că, de data aceasta întâlnirea a fost altfel decât una obişnuită… Aceşti copii aveau în ei acel „ceva”, acea privire veselă, şugubeaţă, dar totodată tristă, greu de descris în cuvinte. Am întrebat imediat o doamnă care-i însoţea de la ce şcoală sunt copiii şi eventual dacă ne poate spune unde merge cu ei. „Nu sunt de la vreo şcoală anume, sunt 21 de copii de la Centrul de Plasament Sfântul Francisc din Petroşani. Am profitat de soarele care a ieşit şi împreună cu colegele mele am ieşit cu ei la plimbare. Am fost la Ziua Recoltei şi la târgul de produse, iar acum ne plimbăm cu ei prin centrul civic şi prin oraş, ca să aibă o zi de sâmbătă plăcută”, ne-a declarat doaman, pe numele ei Tătaru, dacă am înţeles bine.

Din discuţie am aflat că acest centru ar avea 79 de copii, toţi provenind din familii cu probleme sociale. „Stau la centru permanent, dar din când în când mai vin părinţii şi îi iau acasă pentru puţin timp, după care se reîntorc”, ne-a mai spus doamna.

Văzându-i pe copii nu poţi să nu observi inocenţa lor, sufletul deschis şi bucuria lor în momentul când le-am propus să facă o poză de grup drept amintire, urându-le apoi ce e mai bun în viaţa lor! Stai şi te întrebi uneori ce nedreaptă e viaţa şi câţi copii pe lumea asta sunt departe de familiile lor, de căldura mamei, de bunătatea tatălui, din diverse cauze, sociale sau alte probleme. Aceste suflete nevinovate n-au nicio vină că s-au născut, că au venit în această lume, uneori foarte nedreaptă. Cu atât mai nobilă ni se pare munca acestor cadre didactice şi a acelor asistente sau cadre specializate din aceste instituţii, să le dea Dumnezeu sănătate!

„Ce vă doriţi azi, cel mai mult, să faceţi?”, i-am întrebat pe copii. Unii au răspuns să se plimbe, ceea ce şi făceau, alţii au spus să se dea cu maşinuţele, alţii să se joace – oriunde numai să se joace… în timp ce o fetiţă, cam de 10-11 ani, ne-a spus că ea ar vrea să cânte la pian. „De ce la pian? Aveţi pian la centru?”, am întrebat, oarecum uimiţi de răspuns. „Nu, nu avem şi nu ştiu să cânt… Dar mi-ar plăcea să cânt la pian, acesta-i visul meu…”, ne-a răspuns ea, imediat. Iată, un exemplu concret că aceşti tineri sunt în multe cazuri mai motivaţi şi, probabil, mai talentaţi decât mulţi dintre copiii care au de toate. Poate, mai ştii, sâmbătă am dat peste o stea…

Corneliu BRAN