Pițărăii sunt acei primi colindători, copiii care vestesc bucuria.
Pițărăii din Livadia duc tradiția care nu moare.
În Livadia, înainte de orice altceva, vin ei, pițărăii. Sunt copiii satului care deschid porțile cerului și ale gospodăriilor. Nu e despre mâncare modernă, ci despre acel obicei străvechi în care copiii merg să primească colăcei, mere sau nuci, acele daruri simple care, pe vremea noastră, când îi așteptam pe ai noștri în întuneric, la lumina lămpii, însemnau totul.
În zorii zilei, ulițele din Livadia răsună de larma lor. E prima veste a Crăciunului. Tu îi privești și vezi în ei copilul de altădată, fetița cu mâinile zgribulite de frig, care știe că, după ce trec pițărăii, vine speranța.
Mai târziu, vin băieții mari. E un ritual de trecere, o mândrie a satului, care încă se mai ține în Livadia, chiar dacă s-au mai pierdut din obiceiuri. E momentul în care satul prinde viață și momentele grele de peste an par să se mai aline.
Seara, copiii cei mici merg cu Steaua. Ei sunt cei care încheie cercul. Lumina pe care o poartă prin noapte este exact lumina la care învățam drumul în viață, când mama și tata erau pe drum, venind de la muncă.
Este o lume a purității, unde pițărăii nu vin pentru a primi, ci pentru a menține vie flacăra unei comunități care își caută mereu busola.
În Livadia, tradiția pițărăilor este despre rădăcini, nu despre noutăți.
„Ne dați ori nu ne dați?!”
