Pe lângă Tăul fără Fund și mai în sus de el, nervii momârlanilor sunt încordați la maxim: Dacă nici piatră nu ne aduce, atunci să ne lase naibii în pace!

Ieri dimineață, când m-am trezit, nu mi-ar fi trecut prin gând că, după ora zece, voi fi undeva dincolo de barajul termocentralei Paroșeni,  pe drum în sus, pe coclaurile pe care mai marii administrației publice locale vulcănene se încumetă să ajungă numai în campaniile electorale de la alegerile locale.

Nu m-am dus,
că așa mi s-a năzărit. M-a sunat cineva care locuiește în partea aceea a Vulcanului, cotlon care a mai rămas numai în grija lui Dumnezeu, fiindcă, din partea primăriei, speranțele au ajuns să fie mai mici decât scorul pe care PSD-ul l-a luat la europarlamentare. Și aici, în partea de sus a drumului, pardon, al străzii Jiu-Paroșeni Tăul fără Fund, a plouat groaznic în noaptea de marți spre miercuri, plus că de vreo două ori, cu o scurtă întrerupere, a dat cu grindină.

Până la gospodăria
cu numărul 160 drumul mai e cum e. Nu ca-n palmă, desigur, dar cu o mașină de teren te descurci. De aici în sus e jale cu „J”, dacă vreți. Marți, la orele nopții, oamenii au crezut că-i ia apa cu case cu tot, așa de mare a fost vijelia. Înainte de ora șase, cineva a sunat la numărul de urgență 112. Apelul nu a fost urmat de nicio intervenție. Oamenii au crezut că va fi înștiințată primăria și că va veni careva de acolo. Nu a venit nimeni. Noroc că, mai târziu, a ieșit soarele și vremea s-a arătat că o să fie frumoasă.

Nu e prima dată
când momârlanii paroșani de pe dealul nordic se roagă de primăria vulcăneană să le repare drumul. Anul trecut, un grup compact de locuitori ai străzii a venit la o ședință de consiliu local și oamenii s-au plâns că sunt constant uitați. Au primit promisiuni, desigur, că asta nu costă nimic, sunt gratis, dar, de înfăptuit ceva, nema. Vorba unuia dintre cei cu care am vorbit ieri. Ce să fac acolo, dacă de la voi nu vin nici zece voturi? le-ar fi zis Ile cu o altă ocazie.

În vreme de iarnă,
nici vorbă de deszăpezire. Fiecare-și dă zăpada din fața casei, dacă o dă, iar în jos și-n sus se circulă pe o cărare. În ianuarie, la un foc, își amintește cineva, autospeciala pompierilor era cât pe ce să se răstoarne odată ce a alunecat malul pârâului. Despre ambulanță nici gând că ar putea să ajungă până aici, unde cei mai mulți dintre membrii celor aproximativ cincisprezece familii sunt oameni în vârstă.

La rugămintea celor cu care
am vorbit, mă feresc să dau nume. Nu de alta, dar, dacă aș face-o, le-aș pricinui necazuri. Oamenii sunt temători – deși nu ar trebui să fie așa – că, mergând la primărie după hârtiile trebuincioase, vor fi fie refuzați, fie plimbați, fie beșteliți, că de ce s-au plâns la ziar. De frica răzbunării autorității publice locale vulcănene, ei aproape că au ajuns să vorbească în șoaptă despre ce au auzit că se petrece în Petrila și Uricani, orașe în care drumurile vicinale sunt asfaltate până-n vârful dealului. Deocamdată, văzând indiferența constantă cu care sunt tratați, momârlanii de aici și-au luat pofta de la așa ceva și s-ar mulțumi cu ceva piatră care să astupe gropile imense care s-au căscat în drum. Dacă nici asta nu va fi, vorba unuia, mai bine să ne lase naibii în pace și să nu mai ceară taxe și impozite locale!