Cataloage Confort Media
Mă preocupă povestea din spatele fotografiilor de epocă, ceea ce se ascunde în spatele unei fotografii. E foarte greu de găsit povestea, după atâția și atâția ani. De aceea, majoritatea fotografiilor apar în spațiu public doar cu o explicație seacă, de câteva cuvinte – mai mult sau mai puțin lămuritoare. Mărturisesc că de câte ori reușesc să însăilez o poveste a unei fotografii din Valea Jiului sunt fericit. După cum am mai spus, nu e deloc ușor, dar, cum spune olteanul, „se merită”…
Memoria Petroșaniului a reținut o fotografie-document, importantă pentru arhetipul vieții interbelice din Colonia de Jos. O locomotivă staționează pe una dintre străzile coloniei. Are în spatele ei vreo zece vagonete pline cu cărbuni. În fața locomotivei, pozează un om. În spatele lui, în cabină, probabil mecanicul, iar lângă, un alt om – poate ajutorul de mecanic. Pe stradă – gură-cască cât cuprinde: femei, bărbați și copii. Dacă e liniște, din fotografie parcă se aude un strigăt: A venit cărbunele! Cum relativ în apropierea Coloniei de Jos, se află două mine – Dâlja și Vest – și o separație, chestiunea transportului de cărbuni la casele din colonie nu este una complicată.
Direcțiunea minelor Petroșani, vrând ca muncitorii săi să beneficieze de condiții bune de viață, pune în practică o metodă eficientă de aprovizionare cu cărbuni: construiește în Colonia de Jos o rețea de căi ferate înguste și un depou – numit în epocă depoul mic, care deservește doar locomotivele de dimensiune redusă, care tractau vagonetele cu cărbuni. Întrucât casele din colonie sunt proprietatea societății miniere, muncitorii având dreptul să locuiască doar atâta timp cât sunt angajații acesteia, este firească grija societății față de case.
Prin 1921, lucrările de construcție a căii ferate înguste din Colonia de Jos nu sunt încă finalizate, acestea ajungând într-un anumit impas de ordin administrativ-teritorial. Calea ferată trebuia să fie montată și pe str. Aurel Vlaicu. Care stradă era mai cunoscută sub vechea denumire de Ulița Măcelarilor (în maghiară – Régi Vagohid utcza). Pentru că aceasta era un nod feroviar între ulițele Hosszu și Iroda, este imperativă construirea liniei ferate și pe Ulița Măcelarilor.
Cum Ulița Măcelarilor, una dintre cele mai vechi străzi ale Petroșaniului, este proprietatea primăriei comunale Petroșani, fiind teritoriu comunal, la 13 ianuarie 1921, Direcțiunea Societății Anonime Române pentru Exploatarea Minelor de Cărbuni Petroșani cere sprijin autorităților locale: „Venim a vă ruga să binevoiți a ne (…) cuvenita autorizație pentru construirea pe această uliță a liniei ferate în chestiune”.
De cerere ia act și Pretura Plășii Petroșani. Aceasta explică Primăriei comunale Petroșani pașii administrativi ce trebuie urmați: „Societatea minelor de Cărbuni Petroșani voește să primească învoirea (permisia) Comunei pentru construirea unei linii ferate înguste pe ulița comunală numită Strada Măcelarilor. În lipsa comisiei de șosele, a cărui prezidente în trecut a fost întotdeauna prim pretorul, Reprezentanța comunală este acum în drept față de astfel de învoiri. Să se prectateze în Repr. Com., la care să se invite și prim-pretorul”.
Încurcate erau căile administrative și atunci. Și noi care credeam că birocrația s-a inventat acum…
