După mult timp, pașii m-au purtat din nou spre Arena Jiul. Aceiași pași care, cu ani în urmă, erau mici și purtați de mâna tatălui meu. Înainte de primul fluier, am privit de câteva ori spre cer, cu certitudinea că tăticul e acolo, sus, să mă vadă, și mi-am început treaba. M-au încercat emoții mari, fluturi în stomac și o nostalgie greu de descris.
Din postura de observator, am privit dincolo de gazon. Am văzut cum politicul și fotbalul se îmbină atât de ușor, adunând la un loc oameni de valoare, dar și personaje episodice, totul gravitând în jurul aceleiași mingi. Doamne, câte stări și câte lumi poate aduna o simplă minge de fotbal!
La Petroșani am trăit o atmosferă senzațională, cum nu am mai văzut de ani buni, spectatori veniți cu o sete uriașă de fotbal și două galerii impecabile. Fanii din Lupeni și cei ai Jiului au purtat un „război” spectaculos, dar caracterizat de un fair-play exemplar.
Am surprins emoția pură în toate colțurile stadionului, pumnii strânși și glasul ridicat al antrenorului Jiului, Sorin Bălu, suspendat la această partidă și nevoit să trăiască meciul din tribună. Am văzut bucuria primarului Tiberiu Iacob-Ridzi, dar și supărarea amară a oaspeților din Lupeni, care au început bine partida, dar au scăpat-o din mână. Deși un rezultat de egalitate ar fi fost poate mai echitabil după desfășurarea jocului, sufletul și dăruirea totală puse în teren au înclinat balanța meritoriu de partea Jiului.
Venisem la stadion cu pași tremurând, purtând în mine greutatea amintirilor, dar am plecat cu pași stabili și cu sufletul împăcat. Fotbalul s-a întors, în sfârșit, acasă.
