Dacă până acum, în materialele anterioare, am prezentat portretele unor „duşmani ai poporului”, ale unor categorii nedorite de cetăţeni, poate că ar fi binevenită şi prezentarea unor chipuri de oameni „noi”, creaţi şi amplificaţi de regimul politic instaurat în România după 6 martie 1945. I-am lăsat pe fiecare, în parte, să îşi spună povestea. Nu ştim cât este aceasta de reală, câte din cuvinte şi afirmaţii le aparţin, însă importantă şi relevantă este povestea lor, care reflectă mentalităţile şi unghiurile de vedere ale unei epoci dorit apuse după decembrie 1989.
„E bine cunoscut în Lupeni minerul stahanovist Gaiovski Ioan fiind unul din cei mai vrednici mineri, unul din cei mai vechi luptători ai cauzei clasei muncitoare.
Dacă pe vremuri minerul Gaiovschi Ioan, scump la vorbă, astăzi, cel care are prilejul a-i sta în preajmă, nu se mai satură ascultându-l. Îţi povesteşte cum, oropsit de la vârsta de 11 ani, a început să muncească în mină câte 12 ore, pentru a aduce şi el o bucată de pâine în casa lor grea şi totdeauna neîndestulată.
Viaţa grea pe care a dus-o a făcut să-i crească neîncetat ura împotriva hapsânilor care-l exploatau pe el şi pe ceilalţi mineri din Lupeni. Încă de tânăr el a înţeles că trebuie să lupte împotriva lor şi astfel în 1918 se înscrie în primele sindicate muncitoreşti care au luat fiinţă în Lupeni. Lupta începu aspră, iar minerul Gaiovski Ioan se aruncă cu toată ardoarea lui de tânăr în ea.
Un eveniment care a însemnat un pas hotărâtor în viaţa sa, a fost intrarea în rândurile partidului, fapt care a făcut din el un aprig şi temut luptător.
Când în 1929 gloanţele exploatatorilor muşcau trupurile celor ce-şi cereau dreptul la o viaţă mai bună, minerul Gaiovski Ioan a fost în primele rânduri.
<<Nu ne-a înspăimântat masacrul, spune el, cei care au tremurat din toate mădularele şi încă multă vreme după aceia, au fost duşmanii noştri. Noi minerii am fost tari, iar unirea noastră de atunci a rămas neclintită>>.
Anii s-au scurs. Au plecat maniştii, au venit liberalii, cuziştii şi alţii de teapa lor, dar exploatarea a rămas aceiaşi. Lupta a continuat din ce în ce mai ascuţită acolo unde partidul iniţia cele mai grele acţiuni, acolo unde vâltoarea luptei era mai mare, Ioan Gaiovski era tot în primele rânduri.
Astăzi, în vâltoarea muncii creatoare, minerul Gaiovski este un luptător tot atât de încercat precum fusese în anii de luptă pentru triumful celor ce muncesc. De la vajnicii muncitori sovietici, el nu a învăţat numai să lupte, a învăţat să şi muncească. De la Ivan Golovin a învăţat cum să muncească după graficul ciclic pe care aplicându-l a dat patriei multe sute de râzne de cărbune peste plan. Astăzi, împreună cu ortacii săi, realizează mai mult decât două norme zilnic. După metoda Kotlear el a calificat pe mulţi ortaci printre care se găseşte şi fiul său Iosif.
Frumoasă este viaţa lui Gaiovski acum şi a familiei sale. În casa sa nu mai sunt lipsuri şi mizerie, ci belşug şi fericire, căci pentru lupta şi munca sa de aproape 44 de ani, partidul l-a răsplătit cum se cuvine.
Cu îndreptăţită mândrie poartă el acum titlul de stahanovist şi cele patru înalte distincţii acordate de partid şi de guvern: <<Medalia Eliberării de sub jugul fascist>>, <<Medalia Muncii>>, <<Ordinul Muncii>> clasa I-a, primit cu ocazia sărbătoririi minerului din anul acesta”. [R. Şerban, Minerul stahanovist Gaiovski Ioan, în „Drumul Socialismului”, Anul V, nr.67, Hunedoara, 23 august 1953].
„Lucrez ca miner de multă vreme, însă abia în anii regimului de democraţie populară am cunoscut cu adevărat dragostea de locul meu de muncă, dragostea de mină.
Am aproape 70 de ani dar nu mă las copleşit de bătrâneţe. Am ieşit la pensie, dar parcă nu mă îndur să stau acasă. Putere de muncă mai am încă. Ceea ce mă atrage în mină, este chiar dragostea faţă de muncă; simt că îmi lipseşte ceva dacă nu sunt acolo, la frontul de lucru. Şi apoi sunt mândru că lucrez în echipa stahanovistului Florincaş Gaşpar, iar majoritatea celor din echipă sunt tineri. Pe lângă ei simt că mai întineresc şi eu.
În schimburile de onoare din 18-19 august, echipa noastră a scos cu 28 la sută mai mult minereu peste normă.
Acum munca nu mai este o povară, un blestem, aşa cum era în trecut, când bogăţiile pământului erau acaparate de ghiarele burgheziei. Acum muncim pentru binele nostru al tuturor celor ce ne e dragă viaţa şi pacea.
Mă gândesc cât de greu o duceam în trecut! Nefiind de naţionalitate română eram persecutat şi ţinut încătuşat în neagră mizerie, deşi cunoşteam bine meseria de miner. Mulţi ani nu am avut loc în mină la Teliuc; eram nevoit să îndeplinesc funcţia de grăjdar la caii unui bogătaş. Dar parcă cei care lucrau în mină o duceau mai bine? Mereu erau ameninţaţi să rămână fără slujbă.
Abia după 23 august 1944, când viteaza armată sovietică a spulberat corbii lui Hitler, poporul nostru muncitor şi-a luat soarta în propriile mâini. De atunci am căpătat libertate deplină şi a dispărut teama zilei de mâine. Partidul clasei muncitoare din ale cărui rânduri fac parte, ne conduce pe drumul cel drept, ne luminează calea ca un far. Dăm cu tot dragul minereu pentru furnale, construim o viaţă nouă, plină de bucurii. Am fost răsplătit din plin pentru munca mea. Acum doi ani am fost decorat cu <<Medalia Muncii>>, anul trecut la 7 noiembrie am primit diploma de onoare de fruntaş în producţie. Pe tinerii din echipa în care lucrez, îi ajut să-şi cunoască bine meseria. E o cinste să fii miner”. [Derigo Iosif, în „Drumul Socialismului”, Anul V, nr.67, Hunedoara, 23 august 1953].
„Printre miile de constructori ai Hunedoarei noi mă număr şi eu. Sunt arhitect şi inima îmi tresaltă de bucurie că am ajuns să îmi văd visul cu ochii.
Sunt fiu de muncitor şi de la vârsta de 14 ani mă întreţin singur. Dorinţa de a-mi lumina mintea cu ajutorul slovelor a fost visul meu de totdeauna. Cât am urmat liceul, am dus-o atât de greu, încât uneori singur mă mir cum de am reuşit. Vara, când odraslele celor bogaţi mergeau să-şi petreacă vara la băi, la munte sau în străinătate, eu, împreună cu alţi elevi săraci mergeam pe şantierele antreprenorilor, unde munceam pentru a ne putea întreţine la şcoală. Am făcut tot felul de munci începând de la cea de zilier până la mecanic.
Zorile lui 23 august au descătuşat poporul nostru muncitor şi i-au dat posibilitatea să-şi înfăptuiască visurile de veacuri. Armatele victorioase al Uniunii Sovietice, înfrăţite în luptă cu ale ţării noastre, au eliberat pământul patriei, călcat de cotropitorii hitlerişti.
În iureşul luptelor pentru binele celor ce muncesc m-am avântat şi eu. Am înţeles că ura şi vrajba naţională nutrită de regimurile izgonite de la cârma ţării pentru totdeauna au luat sfârşit şi că în ţara noastră este de muncă pentru toate minorităţile naţionale, înţelegându-se şi ajutându-se frăţeşte. Partidul m-a primit în rândurile sale şi alături de comunişti şi de toţi oamenii muncii harnici au pus umărul la reconstrucţia ţării.
Regimul democrat popular acordând tot sprijinul ridicării de cadre tehnice noi, mi-a dat şi mie posibilitatea să studiez şi în anul 1951 am obţinut diploma de arhitect la Institutul de Construcţii din Bucureşti. În această calitate am luat parte la proiectarea construcţiilor de locuinţe muncitoreşti pentru minerii de la Ghelar şi Teliuc şi la alte construcţii de seamă.
Izvorul de documentare tehnică îl sorb neîncetat din traducerile din limba rusă. Presa şi învăţământul de partid mă ajută să împletesc cu succes munca politică cu cea tehnică.
Minunate sunt perspectivele de viitor, care se deschid fiecărui constructor al vieţii noi de azi. Peste câţiva ani Hunedoara va arăta cu totul altfel. De altfel, ea zi de zi îşi schimbă înfăţişarea. La noul club-cinematograf cu 800 de locuri, noul spital cu 500 de paturi, drumuri astfaltate pe care vor merge troleibuzele şi alte măreţe construcţii, care vor face viaţa şi munca hunedorenilor cât mai spornică şi mai frumoasă, voi participa cu toate puterile şi capacitatea”. [Iaremski Constantin, în „Drumul Socialismului”, Anul V, nr.67, Hunedoara, 23 august 1953].
„Munca ce o fac eu în gospodăria colectivă <<Drumul Socialismului>> din comuna Gârbova, raionul Sebeş constă în îngrijirea şi hrănirea porcilor, bunul obştesc al colectiviştilor noştri. Tare mi-e drag în gospodăria noastră colectivă şi toate muncile îmi sunt dragi, dar parcă aceasta mi se pare mai importantă decât toate mai ales când văd ce belşug a făcut să cunoască gospodăria noastră, crescând aceste animale. Cei drept, colectiviştii se minunează de porcii gospodăriei, dar ţăranii cu gospodării individuale rămân uimiţi. Nu de mult, consiliul de conducere al gospodăriei a vândut 45 de porci, aici în sat, nu a fost nevoie să mai meargă la târg.
Mi-aduc aminte că în 1950 au fost cumpărate trei scroafe de prăsilă, fiindcă noi nu aveam porci de rasă. De la aceste trei scroafe, am ajuns ca în anul trecut să avem 100 de porci. Toamna, am vândut din ei şi am rămas cu 12. Trebuie să spun că în acest an nu am avut nici un procent de mortalitate. Vaccinarea li se face regulat, iar hrana şi îngrijirea le-o dau cu toată atenţia.
Colectiviştii sunt mulţumiţi de felul cum muncesc şi ca drept răsplată m-au trimis la Congresul fruntaşilor din gospodăriile agricole colective. Nu voi uita niciodată clipele când am primit <<Medalia Muncii>>, când l-am văzut pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi când am ascultat cuvântarea sa. Am reţinut în mod deosebit cuvintele: <<Fiecărui colectivist îi revine sarcina de a îngriji cu dragoste bunurile obşteşti…şi a munci cu sârg pentru sporirea continuă. Nimănui nu-i este îngăduit să ştirbească proprietatea obştească colectivistă>>.
Mi-am zis atunci în gând: aşa voi face tovarăşe Gheorghiu-Dej. Şi mă voi ţine de acest angajament. Până în prezent am efectuat în cadrul gospodăriei noastre colective 185 zile de muncă şi sunt hotărâtă să-mi înzecesc eforturile pentru sporirea belşugului familiilor noastre. Calea sigură a bunei stări este gospodăria colectivă. De acest lucru sunt ferm convinsă”. [Moraru Paraschiva, „Drumul Socialismului”, Anul V, nr.67, Hunedoara, 23 august 1953].
