Impresii de călător prin Dover. Râul Dour. Sau măiestria englezească de a lăsa şi proteja natura aşa cum au primit-o de la Dumnezeu

Conform datelor existente la muzeul din Dover, Valea Râului Dour, care traversează oraşul de la nord la sud până la vărsarea în Canalul Mânecii, a fost locuită încă din epoca bronzului, existând numeroase mărturii arheologice încă de acum 3.550 de ani! În epoca romană, conform surselor istorice care sunt prezentate de municipalitatea din Dover prin diverse puncte de informare din localitate, pe estuarul larg al râului romanii au pus bazele unui port. Flota romană din Marea Britanie a fost găzduită în Dover pe acest râu în urmă cu mii de ani, stând la adăpost de duşmanii vremurilor.

Râul Dour are aproximativ patru mile lungime, principalul afluent venind de pe Valea Alkham. De mii de ani valea râului s-a tot modificat. În perioade ploioase nu de puţine ori Dour s-a umflat şi s-a revărsat pe zonele joase din jur, creând probleme celor ce locuiau în luncile din apropiere, din această zonă deluroasă a Kentului. Astăzi, Dour este un râu liniştit, nu prea mare ca debit şi nici ca adâncime, care trece prin Dover printr-o vale amenajată de autorităţile locale. Acestea au ştiut să lase totul aşa cum le-a dat Dumnezeu, fără să afecteze cu absolut nimic aria naturală. Mai ales după 1990, autorităţile locale, sprijinite de asociaţii ecologice, au efectuat câteva programe de curăţire ecologică masivă a văii şi a râului, dar şi de plantări de specii de copaci şi flori şi campanii periodice de populări de puieţi de păstrăv. În aceste condiţii, natura şi-a făcut treaba şi azi, peste tot pe unde treci de-a lungul râului, pe aleile amenajate special pentru trecători, vezi plante iubitoare de umezeală şi apă, într-un cadru verde extraordinar. Oricine poate vedea o specie de liliac care înfloreşte prin iulie, cu flori superbe, sălcii înverzite cu „plete” care cad în apă, flori de apă de diferite culori, mai mari sau mai mici, imense tufe de zmeură şi mure cu fructe coapte pe ele sau pe aproape coapte, iedere agăţătoare de diferite forme, sau stufăriş pe porţiuni de zeci de metri. O adevărată deltă în mijlo­cul oraşului ce conţine minuni ale florei Doverului, o zonă de basm ce poate fi întâlnită la tot pasul cale de mai mulţi kilometri. La nici 20 de metri, de o parte şi de alta a râului, oraşul îşi continuă freamătul şi agitaţia dată de turiştii sosiţi din toate colţurile lumii şi de maşinile care trec încoace şi încolo. Practic, întâlnim pe o distanţă scurtă două regis­tre interesante: Doverul locuit, cu civilizaţie şi viaţă mondenă cât cuprinde, şi Doverul sălbatic, plin de verdeaţă, linişte şi cadre pitoreşti.

Poate cea mai mare atracţie a văii Râului Dour o reprezintă raţele sălbatice şi păstrăvii, de toate dimensiunile, care se văd în apa limpede ca lacrima a râului. Nu spune că n-am văzut destule, dar într-o asemenea forfotă a Doverului n-am crezut că pot vedea o apă aşa de limpede, unde, la adân­cimea de 70-80 de centimetri, maxim un metru, se pot zări clar pietricelele sau păstrăvii care stau cu sutele, dacă nu cu miile la fundul apei, luând-o imediat la goană în susul râului la cel mai mic zgomot făcut de turiştii vorbăreţi şi veseli. Nu la fel se întâmplă şi cu raţele, chiar dacă cineva vorbeşte mai tare sau râde, ele îşi văd liniştit de bălăceala lor. Din câte am observat, aceste păsări sălbatice trăiesc în grupuri, pe familii, şi, la fel ca şi alte animale sau păsări sălbatice, îşi păzesc cu agerime teritoriul. Am văzut cum un răţoi, destul de puternic, a atacat un porumbel, care a cutezat neştiutor să-şi facă de lucru pe un petec de pământ din mijlocul râului. Răţoiul s-a repezit la el cu violenţă, probabil dintr-un simplu motiv: să-şi protejeze bobocii care se aflau alături de perechea lui, într-o serioasă lecţie de înot, la doar câţiva metri de porumbel.

Nu vreau să dau cuiva lecţii, dar probabil că acest model ar trebui aplicat şi de autorităţile noastre. Pe Maleia, pe Slătinioara, pe Jieţ sau prin alte părţi ale Văii Jiului, că avem destule, har Domnului (şi mult mai multe decât aici), s-ar putea să se aducă aceste văi ale apelor noastre de munte la standarde ridicate de condiţii prielnice pentru dezvoltarea florei şi faunei. Englezii numesc aici acest tip de turism „western tourism” sau „country tourism”, noi l-am putea numi oricum. Numai să-l avem, cu drumuri de ţară amenajate de-a lungul acestor văi, cu traversări peste poduri din piatră sau lemn (cum aici există, fierul lipsind din decor), fără să distrugem absolut deloc habitatul natural.

sinistră oarecum: iată că la Dover românii noştri n-au mâncat raţele sălbatice şi nici nu i-au lăsat pe dovereni fără păstrăvi.