„Azi dimineață la ora 3,40, întreaga Capitală a fost zguduită de un cutremur, de o violență și de o durată cum nu ne-a fost dat să înregistrăm până în prezent. Clădirile chiar cele mai solid construite au fost zgâlțâite din temelii. Zgomot de geamuri prefăcute în țăndări; bucăți de zidărie prăbușită cu zgomot pe pardoseală; nori de praf, rezultat din grămezile de moloz – toate acestea în beznă, întrucât luminile se stinseseră complet.
Numeroase coșuri de fabrici s-au prăbușit. Ornamente și diferite adausuri de zidărie, de la nenumăratele clădiri, desprinse și prăbușite în drum.
Panica produsă a fost cu atât mai mare și mai grozavă cu cât majoritatea locuitorilor a fost surprinsă în somn. Și dacă, mai apoi, unii îmbrăcați sumar, s-au putut refugia în stradă, aceasta numai după încetarea violentelor zguduituri, în intervalul cărora, fiecare a văzut, am putea spune, moartea cu ochii.
Blocuri de case construite din beton s-au îndoit din poziția verticală, pierzându-și balcoanele care au căzut în stradă și rămânând cu pereții crăpați. Case mai vechi s-au surpat parțial, mai ales la acoperișuri, umplând străzile de moloz și rănind o seamă de locuitori cari s-au refugiat mai devreme în stradă.
Automobilele și taxiurile gonesc undeva spre periferii. Lumea se teme de o nouă repriză seismică. Pe străzi, sirenele pompierilor alarmează și mai mult sufletele și nimeni nu va mai dormi până dimineață. E ora când măturătorii își încep lucrul lor de dimineață și e foarte puțin probabil dacă îl vor termina până la răsăritul soarelui.
Cea mai mare parte a populației din centrul Capitalei s-a refugiat în Cișmigiu. Multă lume și-a luat de acasă, pentru copii și pentru bolnavi sau bătrâni, perne și învelitoare. După ora 4 dimineața, numeroase echipe de pompieri au început să cutreiere orașul, spre a interveni cu ajutorul necesar acolo unde s-a simțit nevoia”.
(„Universul”, Anul al 57-lea, nr.311, București, 11 noiembrie 1940)
