Felix Ostrovschi vă prezintă „Revista presei de altădată”

Clujul, orașul contrastelor

„Nici unul din celelalte orașe ale țării noastre, credem, nu păstrează urme atât de vii a timpurilor pe cari le-a înfruntat, ca și Clujul.

În urma acestui fapt, capitala ardeleană este formată din întipăriri când fericite, când monstruoase a celor mai felurite stiluri arhitectonice.

Din aceiași cauză poate, Clujul prezintă tot atâtea aspecte sociale, deși unele din ele ar fi trebuit de mult curmate de autorități.

Cartierul gării

Prima impresie pe care o are orice călător care sosește cu trenul în localitate – și mai ales călătorul nocturn – este din cele mai neplăcute. Nu însă din cauza proporțiilor edilitare, cât din cauza proporțiilor edilitare, cât din cauza primului val de oameni cu cari vine în contact. Deoarece, de cu ziuă încă, trotuarele cartierului din dosul gării, sunt îmbâcsite de o sumedenie de femei pierdute, cari nu se feresc să-și facă oferta cu voce tare, oricare ar fi depărtarea și vecinătățile. Călătorul e astfel rugat, îmbiat, constrâns aproape să calce măcar o clipă pragul plăcerilor primejdioase, din care cauză acest oraș monoton și care-și poartă cu mândrie denumirea de cetate a științei, îți dă impresia de imens lupanar.

Iar în cartierul amintit, din păcate această impresie este cel mai neplăcut adevăr. Căci toate clădirile, cârciumile și hotelurile din preajma gării sunt pline de prostituate și de acea lume interlopă firească noroiului, din care cauză scandalurile, bătăile și jafurile în acest cartier se țin lanț, iar socoteala calendarului după numărul capetelor sparte și a pungilor ușurate într-un fel sau altul. Este o situație pe care nu înțelegem de ce cotidianele au trecut-o sub tăcere și cum o pot îngădui conducătorii orașului.

 Și un centru cu bucluc

Deși Clujul, fiind un oraș străvechiu, are mai multe centre, totuși în localitate se obișnuiește să se dea această denumire pieții Unirii, poate fiindcă e cel mai însemnat nod de legătură Clujană a principalelor artere de circulație.

Cu toate că e conturată în majoritate de clădiri vechi, mohorâte – foste palate ale foștilor nemeși unguri – monumentale ca dimensiuni, dar disgrațioase ca stil, totuși Piața Unirii, cu biserica Sf. Mihail și statuia lui Matei Corvinul și a Lupoaicei, are o oarecare măreție.

Cercetată pe alt plan însă această piață în cari întreprinderile de tot felul se înghesuiesc, înseamnă o nouă strângere de inimă.

Și iată de ce: se găsesc în Piața Unirii nu mai puțin de 107 întreprinderi, dintre care 50 sunt evreiești, 26 ungurești, 16 cosmopolite și 15 românești, ultimele repartizate în felul următor: 3 librării, 2 tutungerii, 2 frizerii și câte un birou de ziare, o bijuterie, o blănărie, o bancă, o loterie, o croitorie, o cofetărie și o prăvălie cu lucru de mână. Deci întreprinderi, fie cu capital mic, fie cari interesează numai cercurile românești și dintre cari unele, nu trebuie să uităm, datează dinainte de 1919.

Restul întreprinderilor însă sunt în majoritatea cazurilor dintre acelea cari se adresează tuturor cercurilor sociale și dispun de o largă sferă de desfacere; astfel că dacă numărul acestor întreprinderi este invers proporțional cu repartiția lor pe naționalități în Ardeal, capitalul pe care îl stăpânesc și pe care îl rulează accentuează această curioasă situație până la proporția 1000 la 1.

Ori este dureros ca măcar în ceea ce privește comerțul capitala provinciei care reprezintă chintesența românismului să fie așa de puțin românească.

 Cetate a științei românești

30 de școli primare, 15 școli secundare, numeroase școli de specialitate, 5 Academii, o Universitate, spitale clinici și instituții culturale câte vrei, – în felul acesta Clujul a devenit într-adevăr o cetate a științei românești, căci această prodigioasă dezvoltare culturală o are însă numai de două decenii.

Dovada acestei aserțiuni o face cu prisosință faptul că Universitatea din Cluj – care a împlinit nu de mult 300 de ani de existență – sub vechii stăpânitori a dat în acest timp numai 146 opere științifice, pe când sub actualii stăpânitori, numai într-un singur deceniu (1920-1930) numărul operelor științifice este de 5761.

Tot pentru verificarea acestui fapt, trecătorul are la îndemână și un alt mijloc, mai puțin statistic, mai puțin obositor. E destul să se plimbe prin oraș mai ales pe străzile principale și să se uite bine la fațadele clădirilor: se înghesuie pe ele atâtea tăblițe de doctori în medicină, în drept, în științe de stat, în litere etc., încât ajunge să se mire de câtă știință este încărcat kilometrul pătrat al Clujului.

Iar dacă vizitatorul mai are și curiozitatea să se apropie de vitrina marilor librării și a marilor întreprinderi din centru, în cari – după cum e obiceiul – sunt expuse în fiecare an tablouri cu chipurile și numele tuturor absolvenților de școli secundare și de specialitate din Cluj și răbdarea să-și dea seama că cel puțin 30 la sută numai din absolvenții școlilor secundare românești sunt neromâni, în mod firesc poate ajunge la concluzia tristă că dacă lucrurile vor mai continua în felul acesta, această cetate a științei românești se pare că funcționează pentru desăvârșirea intelectuală a streinilor.

O situație curioasă

Aceiași ultimă verificare a științei clujene – cu ajutorul tăblițelor, cărți de vizită și reclamă personală – mai poate exista și alte nedumeriri. Existența unui atât de mare număr de medici cari funcționează în afară zecilor de instituții clujene medicale, ar duce la concluzia că fiecare trebuie să sufere de cel puțin două-trei boli, pentru ca toți acești doctori să profeseze, să existe.

Ori statisticile oricărei instituții sanitare oficiale sau particulare din localitate arată că față de alte centre ale țării este destul de redusă.

Această situație ar părea dea dreptul curioasă dacă, la o mai atentă cercetare a acestor medici, nu s-ar observa că majoritatea lor sunt medic dermato-venerici și mai ales ginecologi.

Încheiere

Reportajul nostru se termină aici, având datoria să formuleze concluziile necesare, cei cari nu numai că au parte activă la conducerea destinelor acestui oraș, dar și urechi de auzit și ochi de văzut”.

[„Nord-Vestul”, Anul IV, nr.7-8, Timișoara, 5 august 1939].