Felix Ostrovschi vă prezintă „Revista presei de altădată”.

O vizită la Închisoarea Centrală de Minori din Cluj

„Puțini poate știu că la partea dinspre Someșeni a orașului nostru se găsește Penitenciarul Central de minori și că aici își ispășesc pedepsele toți infractorii minori din întreaga țară.

Institutul Central de Minori găzduiește astăzi 218 deținuți dintre care peste 63% sunt condamnați pentru crime și numai restul pentru furturi și alte delicte.

Clădirea uriașă și complet renovată îți face impresia prin curățenia și ordinea ce o caracterizează a unui cămin sau școală și rămâi oarecum impresionat când sunând la poarta de fier îți apare înainte gardistul înarmat. Grație priceperii și cunoștințelor domnului dr. Moldovan, directorul institutului și a experienței de peste 30 de ani, a domnului inspector general Ion Hațieganu, Institutul Central de Minori din Cluj este una din operile cu care românismul se poate mândri.

În lumea micilor criminali

Profitând de bunăvoința domnului director Moldovanu, am vizitat ieri această instituție având ocazie să ne convingem de modul în care se activează pentru readucerea la viață a celor pierduți.

Închisoarea este compusă din două clădiri mari cari formează celularul și dormitoarele comune, baia și bucătăriile, într-o clădire mai mică o frumoasă capelă și o modernă infirmerie vin să aline suferințele fizice și să potolească remușcările conștiințelor. În dosul celularului funcționează atelierul de tâmplărie mecanică, de tâmplărie manuală și fierărie, cari prin instalațiile ce le au sunt cele mai moderne din orașul nostru, putând să lucreze oricât și orice, firește la prețuri mult mai reduse decât în atelierele particulare sau celelalte fabrici.

Celularul este compus din 47 de celule bine aerisite și cu încălzire centrală. O etuvă specială servește de desinfectarea rufelor iar o baie mare și bine dotată asigură curățenia deținuților. Șase dormitoare comune vin să completeze salele alături de bucătăria și brutăria cari alimentează pe cei 218 deținuți. Infirmeria condusă de un medic ajutat de un infirmier poate satisface oricând și orice caz. Aici l-am găsit având coloana fracturată în urma unui accident suferit, pe fostul băiat de trupă de la muzica militară din Dej, care împreună cu un plutonier a ucis în anul trecut pe locotenentul conducător al muzicei unde serveau.

În atelierul de tâmplărie am întâlnit câteva figuri foarte cunoscute din viața criminală și mai ales din rubrica judiciară a Capitalei, a căror fapte au produs la timpul lor o vâlvă deosebită. Aici ei caută ca prin meseria nouă ce o învață să-și recâștige dreptul la viață și să obțină iertarea societății. Am mai întâlnit tot aici, trei copii, recent aduși de la Craiova, cari în vara anului trecut, pe când se reîntorceau de la ștrandul Jiul, au siluit și ucis o fată. Au fost condamnați la 10, 7 și 3 ani și acum își ispășesc pedeapsa. Cel mai mic dintre ei abia are 12 ani. Ascultându-le povestea ispravei lor, te cuprinde și scârba dar și mila. Să fie oare într-adevăr numai ei vinovați de fapta lor bestială ori poate au de ispășit și alte păcate mai mari? Văzându-i alături de ceilalți tovarăși ai lor, îți par mai degrabă niște copii refugiați din te miri ce calamitate.

Sunt mulți, foarte mulți copii de talia celor trei de la Craiova cari în urma faptelor lor au ajuns aici. Societatea caută să-i salveze și felul cum este organizat acest institut ne îndreptățește să afirmăm, că în cea mai mare parte, el satisface această dorință. Marea majoritate a celor cari și-au făcut adolescența în acest institut, au devenit oameni regăsindu-și locul lor în societate și putându-și continua viața în mod cinstit. Nici unul nu părăsește institutul fără a avea vreo meserie, cum nici unul nu se liberează fără a fi devenit un bun cunoscător de carte. Dar pentru toate astea câte sacrificii s-au făcut, ce muncă trebuie depusă și câtă răbdare?!

Așa cum se prezintă azi, Institutul Central de Minori din Cluj este o instituție cu care cei care o conduc se pot mândri, de care societatea are tot mai accentuată nevoie și pe care Statul trebuie să o susțină”.

(„Patria”, Anul XIX, nr.199, Cluj, 6 septembrie 1937)

Opera de combatere a tuberculozei

„Una din fazele cele mai curente este aceea care cuprinde marele adevăr că, în România, tuberculoza se prezintă în proporțiile unui adevărat flagel. Numărul nefericiților osândiți este – în proporție – mai mare la noi decât ori unde în altă parte. Și dacă recunoașterea acestei dureroase realități e de natură să impresioneze pe omul care o află indirect din scris sau din spusele altora, ea produce un zguduit profund atunci când se face de-a dreptul, prin cunoașterea însăși a nefericiților tuberculoși și a locurilor unde ei suferă, luptând cu pieirea.

Există în țara noastră o operă organizată în vederea combaterii tuberculozei, operă vastă și cu un program din cele mai promițătoare, dar despre care marele public solicitat adeseori să-și dea obolul, știe prea puțin. […]

Mai trăiesc oameni cari, într-o vreme când fiecare dintre noi se vede silit să-și închine strădania doar folosului său personal, își cheltuiesc ultimii bani, dar și odihna și sănătatea, îngrijind pe tuberculoși. Aceste excepționale ființe își fac o permanentă preocupare, o grijă a vieții lor de toate zilele, din ceea ce este durere a altora, și nu șovăie  să treacă uneori de mai multe ori pe zi, ceasuri întregi, printre osândiții fără de vină, cari uitați de toată lumea, se sting palizi sau vineți, scuipându-și plămânii. Nici o bucurie nu este mai mare pentru aceste suflete femeiești, decât aceea de a ști că încă un bolnav a fost trimis, acasă, după ce a fost smuls din ghearele morții.

Și, ceea ce e cu deosebire mișcător, opera lor nu e arătată nicăiri, meritele lor nu cunosc nici o publicitate, și elogii nu așteaptă de nicăiri. Cerem îngăduința de a scrie aici numele doamnei Sabina Cantacuzino, în fruntea unui comitet compus din doamnele Em. Miclescu, Pietraru, Mincu, Adina C. Brătianu, Alimănișteanu, Bragadiru, comitet care cu un devotament admirabil întreține instituțiunea <<Izolarea tuberculoșilor>>, din calea Serban Vodă. Dispunând de mijloace ce pot fi numite în adevăr ridicule, și având totuși un local care, cu sumă relativ foarte mică, ar putea fi pus pe picior de largă folosință, <<Izolarea tuberculoșilor>> adăpostește în momentul de față 80 de bolnavi, având o capacitate de maximum 100 paturi, plus 40 de bolnavi în cursul verii, într-un sanatoriu popular instalat la Giuvala, în Munții Muscelului.

Pentru moment însă, și ca încheiere a acestui articol, nu ne putem opri de a ne exprima o profundă nedumerire , constatând că opera de combatere a tuberculozei în România este atât de lipsită de angrenare și energiile, ca și fondurile, atât de nelogic risipite, încât o revizuire și o modificare a însăși bazelor ei se impune.

Altfel, atât fondurile acordate de Stat, unora efectiv, altora mai puțin efectiv, ca și cele realizate din caritatea publică, la care se face apel destul de des, în numele tuberculozei în general, pot fi socotite că-și ating scopul numai în parte”.

(„Universul”, Anul XLIII, nr.47, București, 27 februarie 1925)