Felix OSTROVSCHI vă prezintă „Revista presei de altădată”

Tot despre stele căzătoare

             „Atmosfera este pentru noi pământenii cea mai bună pavăză împotriva gerului veșnic care domnește între planete, ca și împotriva proiectilelor cerești care cad în număr de milioane în fiecare 24 de ore. Dacă n-ar exista atmosfera, de mult meteoriții ar fi distrus și ultima vietate de pe globul nostru.

După calculele doctorului Young, pământul primește anual din Univers meteoriți în greutate de 36 de mii de tone. La prima vedere, cifra aceasta pare atât de mare încât s-ar putea crede că meteoriții prezintă în adevăr o primejdie pentru omenire. Dacă se împarte însă această cantitate la întreaga suprafață a pământului care este de 510 milioane km pătrați se vede imediat că miile de  tone se meteoriți nu reprezintă decât greutatea unui fulg pentru globul nostru.

Meteoriții nu sunt deci o primejdie. Ar fi luat în râs acela care ar cere unei societăți de asigurare să-l asigure împotriva primejdiei de a fi zdrobit de un meteorit. Un meteor poate cădea oricând. El poate fi chiar de dimensiuni neobișnuite. Șansele pe care le are însă cineva de a fi zdrobit de un bolid sunt foarte scăzute, cu alte cuvinte raportul între șansa de a fi ucis de un bloc de fier căzut din cer și șansa ca acest bloc să n-atingă pe nimeni dă un cât atât de neînsemnat, încât poate fi egalat cu zero. Fantezia soartei poate zdrobi pe oricare dintre noi cu un meteorit, după cum oricine poate fi înghițit dintr-o clipă în alta de un cutremur sau poate fi răpit de o moarte subită.

Am deschis din nou cronica în căutarea paginilor care povestesc căderile meteoriților mai însemnați.

La 30 iunie 1908, ora 7 dimineața, o lumină orbitoare, sub forma unui glob de foc, a atras privirile a mii de oameni din partea de sud a guvernământului Jenisseik, în Siberia. Globul de foc a strălucit pe cer câteva secunde și a căzut spre nord, în direcția pădurilor neumblate ale Siberiei. Au trecut de atunci douăzeci de ani. Locul unde a căzut meteoritul rămăsese necunoscut și de aceea, în 1927, profesorul rus L.A. Kulik a întreprins o expediție pentru a descoperi cu orice preț uriașa piatră aruncată din cer.

Locul unde a căzut meteoritul a fost însă descoperit în pădurea virgină, la nord de Tunguska, într-un ținut locuit de tunguși nomazi, semi-civilizați, cari nu mai văzuseră un european. În ținutul acesta, pe o rază de câțiva km, pământul pare că a fost răscolit de un plug gigantic; se mai pot număra acum, după zeci de ani, numeroase gropi, ca acelea făcute de obuze. Pe aceiași rază, arborii pădurii sunt desrădăcinați, fără coajă și fără ramuri, care au ars sau s-au desfăcut singure din cauza căldurii.

Este mai mult ca sigur că un meteorit uriaș, care a explodat în schije mari, a căzut în pădure. Presarea aerului de această importantă masă metalică în cădere trebuie să fi produs căldură mare și în același timp un uragan care a dezrădăcinat copacii. În adevăr, a fost găsit un locuitor care a povestit că deși se afla la 70 de km de locul catastrofei, a fost aruncat la pământ de vijelia bruscă dezlănțuită. Aerul era atât de fierbinte încât se temea – spune el – să nu i se aprindă îmbrăcămintea. […]

Meteoritul însuși sau resturi ale lui n-au fost descoperite. În urma exploziei, bucățile metalice se vor fi afundat, desigur, în pământ, de unde n-ar putea fi scoase decât cu mari greutăți și cu mijloace tehnice cu neputință de găsit în pustietățile siberiene.

Meteoritul acesta uriaș nu-i unic. El are un tovarăș în meteoritul care trebuie să fi căzut în Arizona, lângă Canyon Diablo, unde a produs în pământ o adâncime în formă de crater, de aproape un kilometru și jumătate în diametru și 200 metri adânc. S-a crezut mult timp că acest crater ar fi ruina unui vulcan stins. Geologii n-au găsit însă nici o urmă de activitate vulcanică. De abia când s-au găsit în jurul craterului mici așchii meteoritice, s-a tras concluzia că adâncitura a fost produsă de un meteorit de mari dimensiuni, care s-a afundat probabil la mai multe sute de metri în pământ.

Meteoritul acesta trebuie să fi căzut de multe sute de ani. Copacii care cresc în jurul craterului au cel puțin 700 de ani. Indienii Navajos cari locuiesc în acest ținut au mai multe legende în care se vorbește de un foc căzut din cer <<ca pedeapsă pentru oamenii răi>>. Este probabil că în epoca acestei catastrofe meteorice, să fi înflorit o civilizație pe acele locuri și bolidul să fi produs un mare dezastru”.

(„Universul”, Anul XLIX, nr.310, București, 10 noiembrie 1932)