De la biblica „aşteptare radioasă” la nerăbdarea de astăzi

Venirea Mântuitorului în lume s-a realizat după milenii de aşteptare. Omenirea s-a exersat mult întru răbdare, aşteptând coborârea în timp, în istorie şi în materie a lui Dumnezeu. Într-o lume grăbită, în care se doreşte totul imediat, instantaneu, mai ştim noi oare pune preţ pe răbdare? Ne mai poate oare sfinţi răbdarea? Biserica, de mii de ani, proclamă răbdarea drept o mare virtute; dar o mai avem noi, oare, astăzi?

Aş vrea să privim împreună la un bătrân despre care ne vorbeşte Biblia şi care s-a exersat şi s-a călit pe sine zeci de ani întru aşteptarea împlinirii unei promisiuni individuale, promisiune având însă repercusiuni colective: aceea că – mai înainte de a muri – va vedea pe Trimisul Cerului, pe Mesia, pe Izbăvitorul; e vorba de bătrânul Simeon. Aşa că bătrânul nu a mai putut muri până ce a văzut profeţia împlinită.

Este impresionantă puterea acestui om de a aştepta cu entuziasm împlinirea acestei promisiuni, bineştiindu-se că un mare folos personal de pe urma împlinirii acestei promisiuni nu a avut: Trimisul Cerului era un copil, la o vârstă la care nici nu se putea exprima, iar promisiunea colectivă pe care o aducea cu El – o ştim cu toţii: „deschiderea porţilor raiului” – se împlinea doar după moartea pe Cruce, după Răstignire, când a coborât în adâncul iadului şi i-a eliberat pe cei „ţinuţi prizonieri” acolo .

Deci, bătrânul Simeon a aşteptat cu răbdare şi entuziasm împlinirea unei promisiuni care aducea garanţia că Dumnezeu Îşi împlineşte o promisiune făcută cu milenii înainte, de pe urma căreia vor profita „toate neamurile”. Bătrânul era o conştiinţă publică vie, un reper în istoria neamului evreiesc, semnalul unei noi confirmări a faptului că Dumnezeu Se ţine de cuvânt în toate promisiunile făcute omenirii.

În plus, de aici mai învăţăm că niciun bătrân nu este fără un rost, nu trăieşte fără ca Dumnezeu să ştie de el: Dumnezeu îl ţine în viaţă pentru ca noi să ne îmbogăţim sufleteşte de pe urma lui. ,,Maica Sfântă s-o pornit / Să meargă-n câmp înflorit. / La fereastra lui Crăciun. // Măi Crăciune, măi bătrâne, / Fă-mi o ţâr de foc în casă” . Bătrânul Crăciun constituie în colind senectutea gândită proniator drept gazdă pentru Fiul Cerului. ,,Moş Crăciun cu barba albă / Moş Crăciun cu traista plină / Vechi stăpân atât de darnic / Al copilăriei mele… // Să cobori şi-n seara asta / Sol bătrân de gânduri bune / Toţi te-aşteaptă-n sat la mine/ Du-te, du-te, Moş Crăciune!”. Iată cum colindul vede senectutea drept izvorâtoare de daruri, cu tolba plină, generatoare de bucurii, resursă de echilibru .

Dreptmăritorilor creştini,

Cunoscând mentalitatea şi nerăbdarea lumii noastre, ne putem întreba: Cum a putut un bătrân să nu îşi piardă speranţa, aşteptând atâta amar de vreme împlinirea unei promisiuni? Noi trăim într-o epocă agitată, nerăbdătoare, în care orice „aşteptare” scoate din răbdări. Pe omul contemporan o simplă aşteptare la uşa unui dispensar îl enervează, îl macină la culme; iar dacă la un ghişeu coada este prea mare, se nevrotizează; perspectiva aşteptării îl revoltă. Se plictiseşte aproape instantaneu, de îndată ce începe ceva. Aşteptarea a ajuns să însemne astăzi pentru mulţi o „pierdere de vreme”.

Într-o civilizaţie a vitezei, a repezelii, a agitaţiei continue, aşteptarea pare o plagă. Şi, în ciuda acestui fapt, viaţa noastră se consumă printre multe aşteptări. Aceeaşi atitudine nerăbdătoare îl defineşte pe omul contemporan şi în raport cu Dumnezeu. Există în popor formula: „Dă, Doamne, da’ imediat!”. Oamenii au dorinţe, le mărturisesc lui Dumnezeu în gând cu viteza fulgerului, dar lor le lipseşte răbdarea să aştepte împlinirea acestora. Deci, pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, aşteptarea a devenit o povară. Este o povară pentru că noi nu mai ştim – un lucru pe care-l ştiau înaintaşii noştri! – că aşteptarea îşi are regulile ei: în primul rând ea trebuie făcută cu răbdare, în al doilea rând, ea trebuie făcută cu speranţă.

Trebuie făcută cu răbdare pentru că Dumnezeu nici nu întârzie, nici nu Se grăbeşte în împlinirea promisiunilor Lui, în lucrarea Sa în raport cu noi. Cu alte cuvinte, cunoaşte mult mai bine decât noi momentul oportun. Noi nu avem puterea să intuim acest moment. Şi, precum nişte copii capricioşi, devenim ţâfnoşi, dacă intervenţia Lui nu este imediată. Dumnezeu, în schimb, stăpâneşte timpul, nu Se lasă stăpânit de el, cum păţim noi, în lipsa noastră de duhovnicie. Tocmai de aceea, intervenţiile Lui în istorie sunt controlate, bine calibrate, riguros temporizate. Toate la momentul optim! Nu intervine atunci când oamenii răi îl somează, precum au făcut-o contemporanii Mântuitorului, cerându-I să Se coboare de pe cruce, dar nici nu întârzie excesiv, cum ne demonstrează istoria vieţii lui Iov din Vechiul Testament.

În al doilea rând, aşteptarea trebuie făcută cu speranţă. Spune Psalmul 39, 1: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul… şi S-a plecat spre mine!”. Exprimarea psalmistului pare pleonastică, tautologică, dar nu este. Aşteptarea cu speranţă, oricât de îndelungată ar fi, are rezultat: Domnul „Se pleacă” spre noi. Condiţia principală, care trebuie îndeplinită pentru ca Dumnezeu să ne îndeplinească o rugăciune, este speranţa în împlinirea ei, o anumită certitudine a inimii că Dumnezeu, în iubirea Lui, vrea ceea ce noi dorim. Spune Mântuitorul: „Toate câte le cereţi, atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit, şi {realmente} le veţi primi!” (Marcu 11, 24). În colinde aşteptarea radioasă transpare cu prisosinţă: ,,La toată casa-i lumină, / La tot omu-i masa plină. // Cine şade-n astă casă? / Şade-o nevastă frumoasă, / La fereşti cu flori domneşti, / La obloace busuioace!” .

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Ţinând cont de faptul că multe sunt dorinţele şi aspiraţiile unui om de-a lungul unei vieţi, ne întrebăm: Ce merită cu adevărat să primim? Multe dintre cererile pe care I le-am făcut lui Dumnezeu le-am uitat, unele înainte de a fi îndeplinite, altele după. Alţii s-au îndepărtat de Dumnezeu că nu le-a îndeplinit o anumită dorinţă. Timpul a trecut, şi-au păstrat răceala faţă de Dumnezeu, dar au uitat dorinţa! Există atât de multe dorinţe artificiale şi superficiale, care nici măcar nu merită să fie luate în considerare sau să jaloneze, să influenţeze raportul nostru cu Dumnezeu. Traseul apropierii de Dumnezeu trebuie făcut prin aspiraţii profunde, importante, de reper, nu prin simple capricii.

Aşteptarea care nu respectă regulile vieţuirii duhovniceşti poate fi disperată, erozivă, tulburătoare, corozivă. O astfel de situaţie surprinde poetul Grigore Alexandrescu în poezia Aşteptare, în care un tânăr, la începutul unei idile de dragoste, îşi aşteaptă înfrigurat iubita la o întâlnire:

,,Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte, / Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?

Minuturi fericite sunt oare de pierdut? / Foarte puţine omul, în viaţa lui are!…

Se auzi un sunet… Să ascult… Mi se pare… / Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea, în aste locuri, n-are deloc tăcere; / Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere;

Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea. / Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:

Abia câteodată, întunecul pătrunde, / Şi norii, înainte-i, se pun ca o perdea .

Dar nu, văz o fiinţă… Spre mine-naintează… / Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează; Un strein pe aicea sfială ar avea. / Ea păşeşte, ia seama… o auz că şopteşte.

Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte! / Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea”.

Bătrânul Simeon îi opune aşteptării nevrotice – specifice contemporaneităţii şi în care a derapat lumea noastră – aşteptarea radioasă, transfiguratoare, ziditoare de suflet, împlinitoare, paşnică, fundamentată pe o certitudine a inimii, născută dintr-o inteligenţă blajină. Noi, oamenii mileniului al III-lea, am pierdut sensul biblic, pozitiv al aşteptării, ca stare de umplere cu energie sfântă, de încărcare cu un dinamism mistic; există o mare bucurie în a aştepta cu dragoste. Astfel îşi aşteaptă o mamă fiul care a lipsit mult de acasă; la fel aşteaptă doi tineri momentul căsătoriei, dacă nu au consumat „cele ale căsătoriei” înainte de Taina Nunţii. Aşteptarea întru dragoste este, deci, una transfiguratoare.

Dragi fii întru Domnul,

Aşteptarea fără dragoste şi fără o „constelaţie creştină deasupra capului” poate fi un prilej de mare rătăcire interioară. Iată un astfel de caz, în meditaţia Viaţa pe un peron a lui Octavian Paler, ilustrul om de cultură român, plecat la Domnul, care a mărturisit în repetate rânduri că îşi „invidiază” mama pentru credinţa simplă ce o avea. Iată o parte din reflecţia lui:

„Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… Eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… Altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… .  Dar vine o zi când descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva. Altfel, aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte”.

Gândirea creştină spune: Da, a aştepta aşteptarea e moarte! Dar a aştepta creşterea în iubire, devenirea din rai, este viaţă! Şi acest proces al creşterii întru iubire începe de pe acum, din această viaţă. Creştinul adevărat este un om puternic în iubire; el nu trebuie să fie un academician, nici o fiinţă însetată doar de exersarea întru raţionalitate, ci o fiinţă preocupată de exersarea în iubire. Statura noastră creştină ne este dată nu de înălţimea gândirii, ci de forţa puterii de a iubi. Zice colindul popular: „Care om îi păcătos, / Cade de pe punte jos / Cade-n iadu-ntunecat // Care om nu-i păcătos, / Trece pe punte frumos, / Trece-n raiu luminos” .

Reflecţia lui Octavian Paler ne mai dezvăluie ceva: faptul că stările emoţionale controlează direcţiile gândului. Pesimismul care emană din text ne demonstrează că niciodată emoţionalul nu este complet independent de raţional, iar gândirea este adeseori târâtă în jos de o simţire nedisciplinată spiritual. Dar, mai presus de toate, rămâne (pre-)dispoziţia noastră ontologică de a iubi, care trebuie pre-lucrată în Biserică, prin rugăciune. Steaua – din colindul popular – ne invită la o reflecţie de mare adâncime filosofică; ea personificată, grăieşte: „O, preaînţelepţi crai, / Primiţi acest grai: / Eu sunt proorocită / De Varlaam vestită, / după mine urmaţi, / Împărat aflaţi! // Iar craii grăiesc / Grai filozofesc: / O stea luminoasă, / Mult eşti minunată! / Văzâdu-te pe tine / Foarte ne e bine / Că mult am aşteptat / Pe noul Împărat, / Ca Lui să ne-nchinăm / Şi să-L lăudăm!” .

Dragii mei creştini hunedoreni,

Ştim noi oare ce se merită să ne dorim? Bătrânul Simeon a aşteptat singurul lucru vrednic de a fi dorit, singurul lucru cu adevărat preţios, pe care un muritor îl poate aştepta: întâlnirea cu Dumnezeu. I s-a dăruit întâlnirea cu un Dumnezeu făcut Prunc, mic, aparent neînsemnat, dar un Dumnezeu în care se ascundea Dumnezeirea în toată integralitatea Sa. În acest Prunc s-au concentrat toate aşteptărilor patriarhilor, ale proorocilor, ale drepţilor Vechiului Testament . Pentru că acest bătrân a ştiut ce să-şi dorească, a primit tot ceea ce se putea primi. Iată-l pe acest bătrân neputincios în postura de reprezentant al întregii omeniri, a întregii creaţii, a întregului cosmos, în dialog cu Dumnezeirea.

Irod însă este un alt bătrân, situat la polul opus: „Iar Irod, tiranul, craiul şi duşmanul, / Oastea şi-o trimite, / Pe prunci de-i ucide, / De doi ani în jos, / Să taie pe Hristos. / Intră prin odaie, toţi copiii taie./ Vai, în greaua noapte, câtă crudă moarte! / Sânge preacurat / Cât s-o mai vărsat! / Mamelor, nu plângeţi! / Pieptul nu vi-l frângeţi. / Pruncii n-or muri, / Ci s-or preamări. / A lor sufleţele se vor face stele, / Luminând frumos calea lui Hristos!” .

„Acum slobozeşte pe robul Tău, în pace!” – spune exclamaţia plină de conţinut a Bătrânului Simeon. Această eliberare o cere Simeon nu pentru că este obosit sau plictisit de multa-i aşteptare, ci pentru că era împlinit! Sensul aşteptării lui s-a împlinit, bucuria a primit-o. Aşteptarea bine făcută, conform exigenţelor duhovniceşti, l-a făcut pe bătrânul Simeon să dobândească o putere supranaturală: să vadă viitorul!  El vede dincolo de chipul Pruncului, o „lumină spre luminarea neamurilor”. Spune colindul: „Pe-a Lui umerele / Străluceau lucefărele. / Pe degetul cel mai mic, / Inelaş mândru de-argint. / Pe degetul cel mare, / Inelaş de soare / Şi pe frunte, / Luna-i plină, / Plină de Lumină! // Şi luna cu stelele / Luminează nopţile. / Soarele cu razele / Luminează zilele!” . Nu toţi cei prezenţi erau capabili să vadă în privirea Pruncului lumina de dincolo de lume, să intuiască statura Lui gigantică, de Împărat al Lumii de dincolo.

Mai vede faptul că acesta este „pus spre căderea şi spre ridicarea multora”. Un mare adevăr este proclamat prin aceste cuvinte: Omul cade sau se ridică dacă Îl refuză sau Îl acceptă pe Dumnezeu. Căderea şi ridicarea lui se fac în funcţie de acceptarea sau de refuzarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea va fi „un semn care va stârni împotriviri”, lămurind „gândurile din inimile multora”. „Scoală-te, Doamne, te scoală, / Că, de când Doamne-ai dormit, / Iarba verde s-o mlăgit, / Florile s-or cotropit, / Lumea rău s-o pângărit: / Suduie ficior pe tată / Şi maica face păcate. / De-atunci nu-i mai rod în ţară, / Nici în grâu, nici în secară, / Numai neghioară goală” .

Fraţi creştini dreptmăritori,

Se cuvine să ne mai punem la inimă un alt mare adevăr, în contextul celor enunţate până acum: aşteptarea este o verificare a fidelităţii. Bătrânul Simeon era dăruit lui Dumnezeu. Beletristica ne prezintă multe situaţii în care soţul plecat pe front era aşteptat cu dragoste şi în curăţie de o soţie dăruită, chiar atunci când existau dubii că acesta va mai reveni. Puterea de a aştepta este o verificare a loialităţii noastre.

În plus, se cuvine să mai spunem că nu orice aşteptare aduce mântuirea, ci doar cea „cu pregătire”. De aceea, Sfânta noastră Biserică, înaintea marilor praznice, propune o perioadă de pregătire. Doar atunci când întâlnirea este pregătită ea aduce pace interioară, bucurie, împlinire. Toţi vor beneficia de o întâlnire cu Dumnezeu, după moarte, dar nu pentru toţi această întâlnire va aduce „tihnă”, nici „confort psihic”, tocmai pentru că nu a fost pregătită. Perspectiva Judecăţii îngrijorează şi îl tulbură lăuntric tocmai pe omul care nu s-a pregătit pe pământ pentru ea.

Dreptul Simeon, în templu, a ieşit în întâmpinarea lui Dumnezeu. Noi înşine putem ieşi fiecare, individual, în întâmpinarea lui Dumnezeu, bineştiind că El însuşi ne caută, dar are nevoie de acordul nostru pentru a ne găsi. Formula folosită de Sfinţii Părinţi este foarte frumoasă: „Fă un pas spre Dumnezeu şi El va face mii de paşi spre tine!”.

Cea mai „nobilă” formă de aşteptare este aceea prin care Îl aştepţi pe Dumnezeu să coboare în viaţa ta. El poate face acest lucru doar dacă omul îi îngăduie. Şi – nu trebuie uitat – Dumnezeu este cel care ne aşteaptă, primul. Aşteaptă venirea fiecăruia dintre noi „întru sine”, deşteptarea interioară, luminarea, focalizarea atenţiei pe unicul lucru care ne interesează cu adevărat: mântuirea sufletului.

În final, îndemnul meu de arhipăstor, pentru Dumneavoastră, pentru toţi, este să nu-L lăsaţi pe Dumnezeu să aştepte! Este un Oaspete ceresc prea mare pentru a-i amâna intrarea în viaţa noastră. Bucuria Crăciunului să umple inimile tuturor! Harul Lui Dumnezeu să vă cerceteze inimile şi belşugul să nu lipsească din nicio casă în aceste zile sfinte de Sărbători! „Dă-ne, la toţi, bucurie, / Amin! Doamne, slavă Ţie! / La mulţi ani, s-aveţi folos, / De Naşterea lui Hristos!” .