Nu e zi în care străduțele orașului italian Orvieto să nu fie pline de turiști. Ca și în alte părți, vezi și auzi vorbind oameni de toate națiile. Pentru unul ca mine, care ajung ocazional aici, e mai mare plăcerea să-i urmăresc cu privirea.
Cetatea Orvieto
e aidoma altora etrusce din peninsulă, iar la exterior clădirile arată așa cum erau și cu sute de ani în urmă. Chiar și porțile și ferestrele sunt cele de atunci. Asta pe dinafară, fiindcă interiorul e de secolul al XXI-lea. Poate că nu chiar în toate, dar în majoritate, da. Nu am văzut eu asta, dar mi-a spus cineva și nu am nici un motiv să nu-i dau crezare.
În Piața Republica
poți să ajungi luând-o la pas pe mai multe străduțe care, parcă, sunt aidoma. Pe toate întâlnești, pe ambele părți, mici magazine cu de toate, pensiuni, restaurante și cofetării. Aici negoțul e în floare cu orice. Poți să-ți cumperi de toate. De la un suvenir mic care să-ți aducă aminte că ai fost aici la ceva mai complicat și mai scump, desigur. Terasele sunt pline tot timpul. Se mănâncă paste preparate în fel și chip, feluri de mâncăruri mediteraneene, prăjituri, înghețată sau orice stă scris pe lista de bucate afișată la vedere.
În tot
acest du-te-vino mi-a atras atenția prezența unui cântăreț ambulant din categoria acelora pe care-i întâlnești, în oricare oraș, prestând pe străzi. Cânta, acompaniindu-se la banjo, folk american. Ceva asemănător cântecelor pe care le auzi în westernuri. Îl cheamă Angelo, e chiar numele lui, m-a asigurat, iar nu unul de scenă, de stradă, mă rog. Are 58 de ani și prestează mai peste tot pe unde sunt turiști. Îi place și rock and roll -ul clasic, dar, având în vedere instrumentul pe care-l are, și-a inclus în program numai cântece populare americane. Și îi ies, într-adevăr.
Îi iese
și bănuțul. 25 până la 35 de euro pe zi. L-am reîntâlnit câteva ore mai târziu în piața gării. Pleca spre casă la Arezzo. În zilele următoare și-a programat un turneu prin câteva orașe din nord, așa că, o perioadă, va lipsi din Orvieto. Am mai stat un pic la taclale și i-am mărturisit că mi-ar fi plăcut să-l fi avut în trupa pe care mă străduiesc s-o repun pe picioare. Ne-am despărțit cu speranța că, poate, cândva, ne vom revedea și-i voi auzi din nou unul dintre cântecele folk pe care le cântă cu un veritabil accent american. Exact ca-n filmele cu cowboy.
