Brigadierul Cătălin Cenuşă: „E greu să spui că cineva poate iubi o...

Brigadierul Cătălin Cenuşă: „E greu să spui că cineva poate iubi o mină sau viaţa de miner, dar noi o făceam…”

Timp de citire: 3 minute
La 30 octombrie 2015 la Mina Petrila se scotea pe rampa puţului ultimul vagonet cu cărbune. La un an şi două săptămâni de la închiderea minei am constatat că doar o mână de oameni şi-au mai adus aminte de anul scurs, ca să nu mai vorbim de victimele comemorate marţi după exploziile de acum opt ani!
Ruşine,
administraţiei locale, în frunte cu primarul Vasilică Jurca! Pe 30 octombrie se putea puncta o acţiune, organizată chiar de primărie şi consiliul local, mineritul fiind vaca de muls a administraţiei locale timp de peste 100 de ani. Măcar atât se putea face, dacă nu la mină, atunci la primărie: două-trei vorbe, un mic istoric prezentat şi o lumânare aprinsă în memoria celor care s-au jertfit pentru această mină, petrileni şi loneni la un loc.
Amintiri amestecate…
Am păşit cu emoţie în incinta acestei mine. Chiar dacă n-am lucrat în ea şi pe noi, cei de la ZVJ, ne leagă amintiri, oameni, fapte, întâmplări de această mină. Nu putem uita nici orele grele şi frigul petrecut lângă puţ după evenimentele triste, nici disperarea familiilor şi a ortacilor, precum nu putem uita şi momentele fericite la care am participat la această mină, ultimul dintre ele fiind lansarea de carte a colegului şi redactorului-şef, Marian Boboc, din sala de festivităţi de la etajul clădirii principale.
Fără oameni, fără viaţă
Am revăzut într-o plimbare făcută cu directorul general Aurel Anghel şi cu brigadierul Cătălin Cenuşă câteva dintre clădirile reprezentative. Toate sunt aşa cum au fost lăsate. Curtea minei avea un aer foarte trist, pustiu. Noroc cu oamenii veniţi la evenimente că au mai însufleţit atmosfera, un grup mare de ortaci retrăgându-se la sfârşit să mai stea de vorbă şi să-şi mai aducă aminte de vremurile bune.
Viitorul nu prea străluce
Cu lacrimi în ochi, brigadierul Cătălin Cenuşă ne-a spus: „Mina Petrila, o mină adevărată, o mină emblematică pentru Valea Jiului şi pentru mineritul de huilă. E ca şi cum ne-ar fi băgat cuţitul în piept. Suntem acum fără aer, avem o mină unde lucrăm, nu zic nu, dar această mină noi o iubeam, era a doua noastră casă. E greu să spui că cineva poate iubi o mină sau viaţa de miner, dar noi o făceam, eram împreună cu ortacii şi la bine şi la rău. Din păcate, veştile sunt tot aşa de triste, dacă nu chiar mai triste, în 2018 au pus şi Mina Lonea la mezat. Încet, închid tot mineritul, deşi ne tot spun că va fi bine, că vor să salveze mineritul… Le-am mai auzit toate astea, nu va mai fi nimic, vă spun eu. Aşa s-a vrut, aşa e rezultatul şi din păcate nu avem un viitor prea strălucit, variante de rezervă nu există. Copiii noştri vor ajunge să plece, că nu vor avea de unde să-şi câştige pâinea. Politicienii, guvernanţii trebuie să facă ceva, cât mai repede, peste o sută de mii de suflete sunt în pericol, chiar nimeni nu vede nimic sau nu vrea să vadă? Români puşi la zid de români… Nu e normal ce se întâmplă… Săracă Vale a Jiului, mi-e tare milă de ea!”.
Am plecat după această discuţie cu un sentiment şi mai apăsător decât acela pe care-l aveam când am venit la mină. Ca şi Cătălin Cenuşă gândesc azi sute, mii de petrileni, zeci de mii de oameni ai Văii Jiului. Oare unde se va ajunge de la atâta nepăsare?

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii