Ionel Ciontu, fostul vicelider al Sindicatului Liber E.M. Livezeni, în noiembrie 1980 are 25 de ani. La 25 de ani, fiind salvator de la 22 de ani, mai are ceva de făcut: să-și scoată ortacii arși de explozie la zi. Vii sau morți. Dar cel mai bine îl lăsăm chiar pe salvatorul Ionel Ciontu – decedat în 2007, din păcate, în detenția politico-sindicală – să povestească cum au decurs operațiunile de salvare la care a participat.
Supraviețuitori?
„Pe 29 noiembrie 1980, jucam table cu nașul meu acasă la mine, în Aeroport. Era, cred, ora 18. Mai spre seară, am auzit sirena minei. Imediat după aceea, am fost chemat, nu-mi mai aduc aminte de cine, la mină. Venise să mă cheme la acțiunea de salvare; eu nu știam ce se întâmplase. Apoi, am aflat despre ce este vorba: se produsese o explozie în jurul orei 17, explozie ce a avut epicentrul în blocul VI, în zona Puțului Est. La stația de salvare a minei eram vreo 8 salvatori, printre care și Ștefan Tecuș de la C.C.S.M., care era șeful echipei de salvare din care făceam și eu parte.
La mină era panică, toată lumea vorbea doar de explozie. La stația de salvare am fost verificați din punct de vedere al sănătății, al oboselii. Ne-am echipat să coborâm în mină. Nu știam dacă sunt sau nu supraviețuitori, știam doar că explozia a avut o amploare foarte mare”.
O situație deosebită cunoscută
„Eu, fiind brigadier, munceam doar schimbul I – atunci programul era de 6 ore -, grupa mea lucra tocmai acolo unde avusese loc explozia. Aici se montase primul complex mecanizat tip SMA 2. La sectorul 3 lucra brigada lui Petre Scrădeanu. Eu și ortacii mei lucram exact la închiderea camerei de montare, unde se simțise inițial un posibil foc de mină; înainte de explozie a apărut și monoxidul de carbon și s-a forțat nota ca să închidem acea cameră de montare.
Fiind o situație atât de deosebită la sectorul III, chiar șeful de sector, ing. Virgil Ionescu, a participat, deși era în concediu, la coordonarea și supravegherea activității în zonă. Din nefericire, și el a fost prins de explozie, murind”.
Doi meșteri arși și plini de sânge
„Am coborât în subteran pe Puțul Est. E foarte clar că nimeni nu se putea apropia de zona acestui puț, care era înconjurat de securitate, miliție, de autoritățile timpului. Cine intra în această zonă trebuia să aibă un aviz special. Am ajuns la orizontul 400. Deși mie nu mi-era urât de victime, trebuie să recunosc că și în mine s-au instaurat teama și panica. Eram siguri că vom vedea morți. Bănuiam și o posibilă reactivare a exploziei. La orizontul 400, în rampa puțului erau scoși câțiva supraviețuitori. Mi-amintesc de maistrul Danco, maistrul Gliga, care fuseseră scoși deja. Erau arși, plini de sânge. Nu prea puteai să vorbești cu ei. Aceștia fuseseră preluați de securitate”.
Prima victimă: inginerul Romanescu
„Scopul acțiunii noastre a fost, ca, în eventualitatea că mai găseam supraviețuitori, să-i scoatem afară, apoi urma să înregistrăm pe hărți topografice locul unde am găsit victimele.
Prima victimă am găsit-o la baza unui plan înclinat de la orizontul 400: era inginerul Romanescu, cel care atunci era șeful protecției muncii pe Combinat. Intrase pentru că se știa că e pericol în zonă și că trebuia acționat rapid pentru închiderea camerei de montare. Am umblat în toată zona blocului VI și am găsit morți în diverse locuri”.
9 + 4-5 +14 la SMA + 2 decedați
„Îmi aduc aminte că la baza suitorului de la abataj panou 3 am găsit 9 morți, pe care-i știam, dar care erau aproape de nerecunoscut. Deși am recunoscut o mare parte din ei, identificarea am făcut-o și cu ajutorul numerelor de la lămpi. Trebuie să spun că nu a fost nici o eroare de identificare. Am intrat în panoul 3, unde am găsit 4 ori 5 morți. Apoi, am coborât în complexul SMA; aici erau 14 morți… Foștii mei colegi de la Dâlja… pentru că brigada mea de la panoul 5 venise la Livezeni de la mina Dâlja. Timp de 9 ani am lucrat cu ei, majoritatea fiind mineri experimentați. Erau și militari printre ei, pe mulți dintre aceștia îi cunoșteam. Am coborât la combina de înaintare Alpine, unde nu am găsit decât doi morți, alți doi ortaci fiind dispăruți”.
Doi ortaci – în putrefacție
„Cât timp s-au desfășurat operațiunile de salvare, am lucrat toți 8 salvatori din echipa noastră împreună, deoarece ne-am pus problema că e posibil să găsim supraviețuitori, care ar trebui evacuați de urgență din mină. După îndelungi căutări, care au durat vreo două zile, i-am găsit pe cei 2 ortaci: minerul Secrieru și pe Rusu. Erau îngropați în cărbune. Intraseră deja în putrefacție. Chiar îmi amintesc de o întâmplare mai neplăcută: îmi uitasem afară mănușile de protecție și, când a trebuit să-l scoatem afară pe Rusu, am avut ideea să-l băgăm într-un tub flexibil și, astfel, să-l ducem afară. Acesta, fiind ars complet, mi s-au îngropat mâinile goale în carnea lui…”
De la 7 seara până dimineața
„Morții erau preluați de securitate, de partid, de autoritățile timpului… Pe 29 noiembrie 1980, am intrat în mină la ora 19 și am ieșit dimineața, pe 30 noiembrie. Noi am mers prin toate locurile, pe traseul exploziei, unde bănuiam că am mai putea găsi supraviețuitori ori victime… Alte echipe transportau morții afară. În prima echipă de salvare, salvatorii erau doar de la C.C.S.M., aceștia fiind singurii autorizați să constate care e situația în urma exploziei. Eu am fost solicitat de către Stația de Salvare de la mina Livezeni”.
O lună – doar la salvare
„Când am ieșit, era dezastru afară… Am trecut și pe la spital. Pe stradă, lumea discuta doar despre explozie. Am participat și eu la două înmormântări, care, pur și simplu, m-au șocat… O lună am lucrat doar la operațiuni de salvare, trebuind să remontăm coloanele de aeraj. Mi-amintesc că în zona Alpine era, înainte, de explozie, o coloană de vreo 700 de metri de tub de aeraj, din care nu am mai găsit nici o bucată mai mare de 20 de centimetri…”
A consemnat Marian Boboc







