Vineri, 30 octombrie 2015, / Mina Petrila a făcut ultimul şut

Vineri, 30 octombrie 2015, / Mina Petrila a făcut ultimul şut

Timp de citire: 12 minute
• Minerii către guvernul PSD-UNPR-ALDE: „Mulţumim guvernanţilor că ne-au închis mina!”
Anul de graţie 2015…  Pentru noi, cei născuţi şi crescuţi în această Vale binecuvântată de Dumnezeu, este, din păcate, anul în care „a murit cea mai adâncă şi cea mai veche mină”. Poate vi se pare patetic, dar aşa am simţit eu în acea zi de toamnă târzie, stând adunaţi în jurul ultimului vagonet plin de huilă. Pe feţele celor de-acolo, nu mulţi, e drept, se citea strădania de a-şi ascunde durerea şi aceeaşi amărăciune pe care o resimţi în faţa simbolurilor închinate celor trecuţi la veşnicie. Mă uitam lung la cărbunele strălucitor şi mă gândeam ce cuvinte ar putea cuprinde un moment atât de greu, de dureros. Ca într-o hologramă suprarealistă ţi-i imaginai pe toţi cei ce trudiseră în măruntaiele pământului vreme de un veac şi jumătate şi dintr-o dată ţi-era clar că la capătul „tunelului” ce avea să se închidă pentru totdeauna, nu se va mai vedea, niciodată, nicio luminiţă… Poate doar cea a memoriei colective, cât va mai fi şi ea. Apoi, se vor împlini deplin vorbele poetului: „Nu credeam a învăţa a muri vreodată…”.
Puţini prezenţi…
Vineri, 30 octombrie, am fost prezenţi – mai bine n-am fi fost – la unul dintre cele mai triste evenimente din ultimii ani: ultimul şut/ ultima tonă de huilă extrasă de la Mina Petrila, o mină care a funcţionat până vineri de peste 156 de ani! O filă neagră din istoria mineritului de huilă va consemna, peste ani şi ani, când unii istorici sau documentarişti îşi vor aduce aminte, că la acest adevărat „prohod” au fost prezenţi două schimburi de mineri din „brigada lui Cenuşă”, directorul general al Societăţii de Închideri Mine, Aurel Anghel, directorul Minei Petrila, Simion, aflat pe o funcţie care va dispărea cât de curând pentru că nu-şi mai are rostul, consilierul local petroşenean Petru Drăgoescu, totodată director în cadrul aceluiaşi SNÎMVJ, Vasilică Jurca – viceprimarul oraşului Petrila, câţiva foşti directori ai acestei mine, o serie de pensionari care au ţinut să fie alături de mina care le-a dat totul în viaţă, o mână de ingineri şi lucrători din cadrul SNÎMVJ sau membri ai unor sindicate miniere, precum şi din cadrul CEH şi trei-patru funcţionari din cadrul administraţiei oraşului Petrila. Cam subţire „lotul” prezenţei şi mai ales „lotul” celor care decid destinele acestui judeţ şi al acestei Văi. Să nu mai vorbim de lipsa totală a parlamentarilor Văii Jiului, a preşedinţilor de partid, dar, mai ales, de lipsa reprezentanţilor guvernului şi ministerului de resort. Dar aşa se întâmplă la astfel de evenimente, de ruşine, sau comoditate, de jenă ori frica de a da ochi cu oamenii, sau de alte temeri, mulţi lipsesc. Răul fiind deja făcut, poate că nici nu se mai justifica prezenţa unora… Mai bine aşa, fără ei.
Cărbunele a dat pită de peste 150 de ani
Adrian Olteanu, „petrilean get-beget, la a treia generaţie de miner”, după cum a subliniat, avea la ieşire ochii în lacrimi. Murdar şi trist, s-a oprit totuşi să dea o declaraţie scurtă „armatei” de jurnalişti veniţi din toată ţara, nu numai din Vale, pentru a marca tristul eveniment: „E greu să ştii că eşti ultimul care iese din mină de la producţie… E un sentiment aparte. Tot minerit voi face şi în continuare, ce să fac altceva? Vom continua la Mina Lonea, dar îmi pare rău că plec. Aici cred că mai era cărbune de scos pentru 100 de ani. Bunicul meu a ieşit la pensie de-aici, tatăl meu la fel, iar eu muncesc de când mă ştiu la mină tot aici. Nu venim de drag în mină, dar dacă aici am crescut şi strămoşii noştri din această activitate au ţinut familiile, iar tatăl meu de aici şi-a câştigat bucata de pâine cu care am crescut, pe linia asta am luat-o şi eu. Să nu credeţi că venim de drag, dar trebuie să trăim şi să ne creştem copiii, iar această muncă ne-a fost cea mai la îndemână. Cărbunele acesta ne-a dat hrana şi totul. Ne-am riscat viaţa şi ne-o riscăm pentru a-l scoate şi pentru a putea să ne întreţinem familiile”.
Mina a dat tot ce a avut mai bun: huila. Oamenii i-au plătit asta… închizând-o!
Relevant în discursul său a fost şi brigadierul Cătălin Cenuşă, care, retras într-o parte asculta cu tristeţe declaraţiile făcute de ortacii săi reprezentanţilor posturilor de radio şi televiziune. Cu voce mai stinsă decât de obicei şi parcă vlăguit de ideea că şi pentru el a fost vorba de ultimul şut la mina care i-a dat totul în viaţă, după o trudă săptămânală cum numai minerul adevărat o simte, acesta ne-a declarat: „Este un sentiment apăsător. Nici n-am cuvinte şi putere să mă exprim… Nu se găsesc cuvinte, e parcă numai gol în jurul nostru, ne simţim năuciţi de-a dreptul la gândul că acesta a fost ultimul şut, iar din ianuarie încolo în această mină nu va mai fi nimic… Poate doar apă şi cărbunele şi fierul lăsate acolo. Atâta timp cât am avut o mină în oraşul nostru, unde am lucrat 23-24 de ani şi acum am ajuns la capăt de drum, fiind ultima generaţie care a mai apucat să scoată huila din această mină, cred că cuvintele sunt de prisos. Am plecat de-acasă, înainte să ajung să prestez ultimul şut, cu o adâncă resemnare şi cu o tristeţe de neimaginat. Parcă azi s-a rupt ceva din mine, deşi nu ştiu exact ce, dar sentimentul acesta e de neexplicat. Mai vreau să spun, chiar dacă decizia e deja luată şi lucrurile nu se mai pot întoarce înapoi, dar vreau ca istoria mineritului să consemneze, indiferent de ce spun unii sau alţii, sau de ce date s-au raportat când s-au luat deciziile privind această mină, că şi aşa, fără investiţii majore, se mai putea extrage cărbune, liniştit, încă cinci ani de zile. Dacă s-ar fi investit, măcar în ultimii ani, activitatea putea să fie şi mai lungă cu mult de cinci ani de zile, în condiţiile în care cărbune de foarte bună calitate mai era suficient. După experienţa noastră de mineri şi după tot ce ştim noi şi colegii noştri, dar şi specialiştii, aici mai erau de exploatat peste 500.000 de tone de cărbune. Să nu mai vorbesc de cât fier va rămâne pentru că nu-l mai scoate nimeni niciodată! Dar astea sunt doar câteva informaţii care nu mai contează prea mult în această ecuaţie, mina se închide, e un fapt clar, iar alte explicaţii tehnice şi în materie de zăcământ şi ceea ce se îngroapă o pot da, dacă mai e cazul, cei care se ocupă de închiderea minei şi factorii de decizie din minerit. Eu închei să vă spun alte lucruri prin a mai zice doar atât: păcat, mare păcat de soarta acestei mine! Care a făcut istorie în mineritul românesc şi care şi acum, la închidere, mai are rezerve inestimabile de cărbuni. Cu toate că timp de 156 de ani s-a exploatat zilnic acest aur negru, preţios, activitate din care generaţii şi generaţii de mineri şi-au hrănit gurile de-acasă, mina, săraca, tot nu şi-a epuizat rezervele… Degeaba ea a vrut parcă să ne mai ajute, să mai hrănească alte şi alte generaţii, dacă noi, oamenii, i-am pus capac! Dar oamenii ce au făcut? Au mulţumit cu ură! Fără să mai ţinem cont de istoria minei, de rolul avut de mină în existenţa noastră şi a comunităţii, am condamnat-o la moarte! O vorbă din bătrâni spune că ce semeni aia o să culegi… Să nu cumva să culegem roadele acestei închideri peste vreo 5-10 ani. Din păcate, atunci va fi prea târziu. Răul a fost deja făcut!”.
Nobila meserie de miner
După un scurt istoric al minei şi o mică prezentare a tragediilor desfăşurate la această mină, directorul Simion a terminat declaraţia: „(…) Suntem mândri că am lucrat la Mina Petrila – şi sper că am asentimentul tuturor colegilor mei, suntem mândri că am făcut parte din colectivul Minei Petrila”.
Inginerul Aurel Anghel, directorul general al SNÎMVJ, a ţinut un discurs destul de scurt, dat fiind tristul eveniment, pe faţă citindu-i-se tristeţea momentului, prin care a ţinut să mulţumească minerilor şi comunităţii locale: „Aş vrea să mulţumesc tuturor celor de faţă pentru prezenţa la acest eveniment. Toţi cei care lucrăm în minerit asistăm la un moment trist al Văii Jiului: închiderea Minei Petrila. Un eveniment care ne va marca toată viaţa pe cei care am lucrat în minerit, pe cei care lucrează actualmente în minerit, pe pensionari şi pe familiile lor. Pe toată existenţa Minei Petrila, aceşti mineri au dat dovadă de curaj, de înţelepciune, de bărbăţie, n-au precupeţit niciun efort în a scoate la lumina zilei acest cărbune atât de necesar Văii Jiului. Chiar dacă de multe ori s-au jertfit pentru acest cărbune şi familiile lor au fost îndurerate nu de puţine ori, aceşti mineri şi-au continuat activitatea indiferent de perioada pe care au traversat-o. Mina Petrila este un punct de referinţă în mineritul Văii Jiului şi în peisajul minier românesc, de aceea am ţinut să marcăm acest eveniment, chiar dacă este unul nefericit şi trist. Ţin acum să aduc câteva cuvinte de mulţumire ortacilor, pensionarilor minieri, celor care şi-au jertfit viaţa şi familiilor lor, mulţumiri care nu pot cuprinde poate totul, dar pe care le spun din suflet. Aş vrea să transmit mesajul meu către întreaga asistenţă, către toţi minerii Văii Jiului, prin care le spun că SNÎMVJ va acorda în continuare o atenţie deosebită lucrătorilor şi pensionarilor mineri, pentru ca acest impact datorat închiderii minelor să fie cât mai mic. Vrem să păstrăm încă locurile de muncă pentru cei care nu au condiţiile de pensionare, iar la momentul 2018, vrem ca aceia care pleacă din minerit să plece cu fruntea sus, cu o pensie binemeritată şi sănătoşi, fără evenimente nedorite până atunci în subteranele celor două mine ale societăţii noastre. Pe această cale aş vrea să mulţumesc şi comunităţii locale şi familiilor minerilor, să le transmit, chiar dacă e ultima zi de activitate de extracţie de cărbune de la Mina Petrila, ca acel tradiţional Noroc Bun!, mineresc, să le călăuzească paşii în viaţă. Iar noi, foşti şi actuali mineri, să ne gândim cu mândrie că am fost mineri şi că am avut această meserie nobilă şi frumoasă”.
Mina Petrila va rămâne prezentă în istoria mineritului şi a Petrilei
Unul dintre cei prezenţi a fost şi fostul director al minei, inginerul Bujor Bogdan. Solemnitatea şi tristeţea momentului au fost surprinse foarte bine şi de acest vorbitor: „Particip şi eu alături de cei prezenţi aici la un moment emoţionant, un moment care marchează un final de istorie şi nu suntem siguri că marchează în acelaşi timp începutul unei noi istorii. Ultimul vagonet de cărbune are semnificaţii atât pe plan individual, pentru fiecare dintre noi, cât şi pentru întreaga colectivitate. Din punctul meu de vedere, Mina Petrila a însemnat mult. Mi-aş permite să parafrazez spusele unui scriitor, trăitor în S.U.A., care a zis Slavă Domnului că m-am născut american! Eu spun cu toată convingerea Slavă Domnului că mi-am început cariera ca stagiar la Mina Petrila şi mi-am încheiat cariera ca director tot la această mină! Mina Petrila a fost, într-adevăr, o istorie… Mina Petrila a fost, într-adevăr, mina superlativelor: cea mai adâncă, cea mai veche… şi, mai zic eu, la nivel maxim de profesionalism! Petrila şi-a făcut cu prisosinţă, timp de un secol şi jumătate, datoria, colectivul şi mina. Aici a început mineritul industrial în 1868, cu săparea Puţului Deac, aici a fost salvată producţia de cărbune a Văii Jiului în anii de criză 1929-1933, când mina şi preparaţia modernizată au reuşit să încline balanţa în favoarea menţinerii mineritului. În toţi anii care au urmat de-atunci, Mina Petrila a fost o mare şcoală de minerit. La superlative aş adăuga şi componenţa culturală a Minei Petrila, care întotdeauna a avut argumente cu totul deosebite şi manifestări de înaltă ţinută. Se încheie o etapă, sperăm ca memoria Petrilei să nu dispară, să se ştie că a fost o întreprindere semnificativă şi noi, cei din comunitatea locală, să ne găsim un nou început dacă e posibil. Închei, mulţumind, eu ca persoană, Minei Petrila, oamenilor cu care am lucrat şi de la care am învăţat meserie şi să doresc oamenilor care mai au destinul legat de mină şi de minerit, sănătate, putere de muncă şi pe cât posibil continuitate profesională”.
Dacă nu era catastrofa din 2008, poate că azi mai avea o şansă…
După ce unul din ortaci, ieşind din subteran, alături de alţi câţiva a strigat în rampa puţului, tare şi nervos „Mulţumim guvernanţilor că ne-au închis mina!”, acest strigăt nefiind singular pe parcursul evenimentului, politicienii de la fosta şi actuala putere fiind „uraţi” cu expresii deloc de trecut aici, minereşti, pentru că „măcar atât să mai spunem şi noi neruşinaţilor ăstora, că altceva oricum nu mai avem ce face!”, am stat de vorbă şi cu un alt lider de sindicat, totodată şi consilier local. Inginerul Ion Temneanu, căci despre el este vorba, ne-a declarat: „E un moment pe care îl aşteptam. Ştiam că se va întâmpla şi, totuşi, ziua de azi e mai tristă decât îmi închipuiam. Chiar dacă ştiam şi eram pregătit sufleteşte oarecum, totuşi, ultima zi parcă îţi lasă un gust amar, greu de descris în cuvinte. Mi-a fost foarte greu să pornesc înspre rampa puţului ca să asist la scoaterea ultimului vagonet de cărbune, parcă se rupe ceva din tine când vezi această treabă şi când ştii că de luni nu mai există activitate de producţie într-un loc unde ai muncit toată viaţa. Cred şi acum că noi dacă am fi continuat programul de exploatare pe care l-am făcut la Mina Petrila, în 2007, fără să fi avut parte de nenorocirea din 2008, am fi exploatat cărbune la această mină, cu siguranţă, până undeva în anul 2020, fireşte cu o cantitate de cărbune tot mai redusă de la an la an datorată reducerii personalului pe cale naturală. Nici aşa n-ar fi fost rezolvată toată problema socială a personalului, în sensul că ar mai fi rămas oameni fără criteriile de pensionare îndeplinite – dar mult mai puţin decât acum, dar am fi extras probabil o cantitate de cărbune mai mare din rezerva care va rămâne în subteran. Încă patru-cinci ani de exploatare ar mai fi contat… Dar aşa e viaţa, din păcate închiderea minei a fost inevitabilă, iar de-acum trebuie să ne resemnăm cu acest gând şi să găsim soluţii pentru comunitatea locală de viitor, mai ales pentru tinerii noştri”.
„Alternative” la minerit şi progres… Care alternative, stimabililor?
La atâtea vorbe şi sentimente exprimate cu lacrimi în ochi de către unii interlocutori, credem că alte fraze nu-şi mai au rostul. Fie ca din greşelile trecutului, măcar în ceasul al doisprezecelea şi zece minute, unii decidenţi să realizeze ce înseamnă totuşi când umpli o mină cu apă şi când o distrugi pentru totdeauna, acolo alegându-se pentru totdeauna praful şi pulberea din rezerva de cărbune, de galeriile săpate cu trudă, de puţurile şi toate celelalte lucrări subterane unde s-a trudit zeci, sute de ani şi unde s-au băgat bani grei ai ţării. Oare chiar numai aşa se poate ajunge la o „performanţă energetică”, distrugând munca a trei-patru generaţii de mineri şi punând în pericol independenţa şi stabilitatea energetică a ţării? O întrebare, deocamdată, fără răspuns…
Corneliu BRAN

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii