Valea Jiului. Guvernului nu i s-ar cere marea cu sare, ci doar să emită câteva hotărâri

Deunăzi, am tăifăsuit preţ de câteva minute cu o persoană cu putere financiară deloc de neglijat, care, fiind născută şi crescută în Valea Jiului, chiar că este interesată de soarta acestor locuri după ce mineritul nu va mai fi să fie.

Fiindcă acesta-i
adevărul crud: minele se vor închide! Dar ce vom pune în locul lor? Din ce vor trăi oamenii, că doar nu vor emigra toţi cei care-şi duc zilele aici? Omul spune că, împreună cu un grup de iniţiativă, a gândit câteva soluţii. Lista, care va fi pusă la dispoziţia media şi va apărea pe internet, nu este închisă. Oricine are o idee bună care poate fi materializată este primit cu braţele deschise să i se alăture acestei echipe.

Indiscutabil,
a fost de părere interlocutorul meu, Termocentrala Paroşeni trebuie să funcţioneze în continuare. Chiar dacă UE agreează energia electrică din surse nonconvenţionale şi ar vrea ca bătrânele termocentrale pe cărbune să fie puse pe butuci. Uzina să fie neapărat însoţită de două exploatări miniere apropiate ei, a căror extracţie de cărbune, fără niciun complex, desigur, să fie subvenţionată de stat. Minele astea ar putea fi conduse şi fără stufosul, complicatul, păgubosul şi discutabilul staff tehnic care căpuşează conducerea CEH.

Ar mai fi, apoi,
demersurile legate de declararea ca zone rurale a vecinătăţilor actualelor localităţi, Care, multe fără voia lor, au fost transformate în oraşe şi municipii. Odată declarate sate, acestea vor putea accesa fonduri europene care vor duce la apariţia de pensiuni şi la dezvoltarea agroturismului. Neapărat, pentru asta, în partea vestică a văii trebuie continuate şi terminate lucrările la drumul spre Herculane. La o mină, două se pot menţine câteva dintre vechile clădiri care să fie transformate, eventual, în muzee. Asta pentru ca, la o adică, curioşii, să vadă cum era acela un puţ. Nu lipsite de interes s-ar putea să fie diferite brelocuri cu specific minier cu care turiştii ar putea pleca de aceste muzee-mină.

Ar mai fi
ceva interesant. Anume ca lemnul să nu mai părăsească în stare brută din Valea Jiului. El să fie prelucrat aici, în fabrici în care să lucreze oameni de aici, produsele finite dându-i, astfel, materialului lemnos o valoare infinit mai mare. Sunt doar câteva idei, lista rămâne deschisă, după cum spunea, iar, pentru materializarea lor, politicienilor, în ciuda promisiunilor mincinoase făcute cum mineritul va dăinui în veci în Valea Jiului, nu li se cere mare lucru. Trebuie doar ca Guvernul, de oricare culoare ar fi el, să emită câteva hotărâri.
Gheorghe OLTEANU