Tatăl meu a luptat în primul război

Eu sunt un locuitor al Văii Jiului de peste 62 de ani, din 3 martie 1955, când m-am angajat la Mina Lupeni ca inginer minier. Probabil multă lume mă ştie, cei tineri mai puţin, dar ce vreau să vă spun mai jos ţine de suflet, de părinţi şi străbunici, de ţară şi de acest popor, acum, în preajma Zilei Naţionale când prin minte îţi trec şi astfel de trăiri şi de amintiri. Şi mi-aş dori ca cei tineri să citească aceste rânduri.

În acest an 2017 au fost şi încă vor mai fi, deşi ne apropiem de finalul anului, destule evenimente care evocă Marea Unire sau luptele eroice de la Mărăşeşti şi Oituz din Primul Război Mondial, cu aceste ocazii fiind datori şi noi, cei de azi, să aducem un omagiu tuturor eroilor şi celor care au participat la aceste lupte şi evenimente.
Acum o sută de ani părinţii noştri au luptat în Primul Război Mondial pentru continuarea existenţei României ca stat, pentru unificarea acestei ţări într-un Stat Naţional Unitar, pentru ca noi azi şi generaţiile ce vin să trăim cu toţii liniştiţi şi ca un popor de frunte al Europei.
Îmi aduc azi aminte, cu emoţie şi nemărginit respect, despre nopţile lungi de iarnă ale copilăriei mele, mai exact din perioada 1935-1939, când dormeam cu mama şi cu tata şi înainte să adormim tata ne povestea din aventurile sale de pe front din luptele ce au marcat prima mare conflagraţie mondială, anterioare visului românilor de pretutindeni: Marea Unire! Toţi îl ascultam pe tata şi ne bucuram de căldura molcomă şi plăcută a sobei din cărămidă încălzită cu paie. Parcă-l văd şi azi pe tata, până să adoarmă, stând lungit în pat, cu faţa-n sus, spunându-ne poveşti şi aventuri din viaţa lui. Aşa am aflat multe din cele ce s-au petrecut pe frontul de la Mărăşeşti în tranşeele reci şi umede, pline de mocirlă când ploua, de dramele trăite de soldaţii români, de lupta lor eroică, dusă până la sacrificiu şi de toate ororile războiului. Tata avea pe atunci doar 32 de ani, era un simplu soldat, dar cu inimă mare, precum ceilalţi colegi de armă şi de baionetă. Ţin minte cum tăticul ne spunea că erau zile când românii înaintau şi nemţii se retrăgeau. apoi urma ofensiva germană când le veneau întăriri şi românii se retrăgeau, totul într-un fel de carusel al morţii. Colegii de arme ai lui tata ştiau că generalul Makensen, comandantul armatei germane pe frontul de la Mărăşeşti, avea o ţintă precisă: să învingă rezistenţa română şi să ocupe întreaga Moldova, urmând ca apoi Germania şi aliaţii lor să lichideze România ca stat. Asta făcea ca eroismul soldaţilor noştri să crească, iar tata ne spunea că nu era soldat care să nu aibă crezul în el că nemţii pe-acolo n-o să treacă!
Din istorie cunoaştem azi că în urma luptelor de la Jiu şi din alte zone ale ţării Armata Română a fost nevoită să se retragă, părăsind astfel Oltenia, Muntenia şi o parte din Dobrogea, baricadându-se în cele din urmă în Moldova de sud şi de centru. În acea încleştare de la Mărăşeşti, tata ne-a povestit cum în dese rânduri generalul Averescu, comandantul Armatei Române de la Mărăşeşti, venea personal în tranşeele din linia întâi şi le vorbea soldaţilor, îmbărbătându-i să lupte şi să nu dea niciun pas înapoi. Tot într-una din aceste dăţi, generalul Averescu le-a spus soldaţilor de ordinul dat de Regele Ferdinand că toţi cei care au luptat pe front vor primi la reîntoarcerea acasă, fiecare, cinci hectare de pământ. Cum marea majoritate erau fii de ţărani, chiar dacă unii stăteau şi prin oraşe, vă daţi seama ce bine au primit ei această promisiune, în condiţiile în care pentru ţăranul român pământul a fost întotdeauna mai presus de orice avere.
Apoi, ţin minte că tata ne-a mai spus odată o întâmplare legată de compania lor, care reuşise să spargă liniile germane într-o contraofensivă, soldaţii români în frunte cu tata ajungând într-o vale unde curgea un pârâu cu apă cristalină, o adevărată gură de Rai, cum spunea tăticul. Cum era vară şi cald, soldaţii s-au dezbrăcat imediat până la brâu, profitând şi de acalmia luptelor, cu gândul să se spele puţin şi să se răcorească. Zis şi făcut, toată lumea la pârâu şi la apa rece, mai cu seamă că de săptămâni de zile, ba chiar luni, aproape toţi nu s-au putut spăla omeneşte şi civilizat. Pe când era mai bine, s-au trezit atacaţi de nemţi!
– Atunci ce-ai făcut tată?, ţin minte că l-am întrebat imediat şi puţin speriat.
– Aşa cum eram goi până la brâu am primit ordin de luptă de la comandantul companiei, ne-am luat imediat puştile şi baionetele care le lăsasem la un metru-doi de noi şi am început şi noi să tragem şi să ne apărăm, târâş trăgându-ne spre zone mai ferite din calea gloanţelor. Cu toată situaţia creată, am reuşit să-i învingem atunci pe nemţi, unii fugind la un moment dat, retrăgându-se, alţii căzând prizonieri. Fireşte, au căzut ostaşi şi de-o parte şi de alta, dar ăsta e războiul şi atunci nu prea ai timp să stai şi să-i plângi.
Vreau să vă mai spun şi faptul că atunci când a revenit acasă din război, la sfârşitul anului 1919, tata a primit cinci hectare de pământ, aşa cum  regele a promis prin acel Ordin emis.
Astăzi, când eu am rămas singurul în viaţă din familia noastră, simt încă o vie emoţie, o mulţumire şi o caldă recunoştinţă faţă de tatăl meu, pe care îl rog de multe ori, acolo în Ceruri, să-mi primească ruga mea şi să ştie că-l iubesc!

Gheorghe DAVIDESCU