S-a întâmplat în Petroșani… / PORNO CU PATRULA

de Marian BOBOC
Un public pestriț – câțiva poeți amețiți, vreo 2-3 ingineri năuci, nelipsiții stâlpi de cafenea, curios, foarte freș – a participat la o reprezentație cinematografică într-o seară. Un fel de serată cinema de pe vremuri. Filmul nu a rulat de pe aparatul de proiecție, ci de pe un video.

Prin urmare, locul de desfășurare nu a fost niciunul dintre cinematografele Petroșaniului („7 Noiembrie”, „Parâng” sau „Unirea”), ci o garsonieră de lângă actuala „Mary Cafe”, în Petroșani Nord. Am intrat, pe rând, conspirativ. Dacă ne-ar fi văzut comuniștii ilegaliști ar fi fost mândri de noi, iar Sergiu Nicolaescu ne-ar fi luat bravi figuranți în filmele sale. Am ajuns. Nu vorbeam decât prin semne, iar de fumat fumam în bucătărie, mai mai să ne ardem tricourile. Înainte de a începe reprezentația, au avut loc, în șoaptă firește, inevitabilele certuri, pe care noul limbaj de lemn (al zilelor noastre) l-ar numi negocieri, iar ardeleni de altădată – pertractări. Poeții voiau filme de acțiune, unii filme polițiste, alții filme de dragoste. În cele din urmă, băiatul cu video pune un film cu karate… Printre lovituri și strigătele de luptă, noi, spectatorii, începem din nou pertractările și cădem la bună învoială ca al doilea film să fie un film de „acțiune”. Îi comunicăm lui Marijuan (parcă acesta era indicativul posesorului de video), hotărârea noastră: un film de „acțiune”. „Parcă ne-am înțeles că pe ăsta îl punem la urmă”, spune Marijuan. După care, văzând hotărârea noastră, pune caseta. De bucurie, un stâlp de cafenea aprinde lumina de 2-3 ori… Pe ecran o femeie. Goală. Peste ea se pune un bărbat. Gol. Începe „acțiunea”. Se aud gâfâituri… „Uau! Ioi!”, strigăm noi. Se aud bătăi în ușă. În ușa garsonierei… „Deschideți! Miliția!”. „Opriți televizorul!”, strigă unul. „Ieșiți pe rând”, urlă un milițian. Coborâm. În fața scării, duba, alte patrule cu câini. „Urcați în dubă!”, urlă un milițian. Nici acum nu știu de ce nu vorbeau normal, ci urlau; poate că văzuseră și ei pe video vreun film cu „Rambo”, căștile de război le mai lipseau. „Nu mai e loc”, spun eu. „Ba mai e unul”, zice un caporal, sau sergent… Și mă împinge cu piciorul în dubă. După care trântește, nervos desigur, portiera din spate. Cu acest prilej, mi-am dat seama că dinăuntru duba nu se poate deschide. Noroc că nu a durat mult până când ne-au debarcat la miliție. Mă uit pe geam și ce îmi văd ochii?: Ceilalți „cinefili” veneau și către miliție, cu patrule duble și parcă și cu câini (nu niște dacă erau polițiști sau vagabonzi)… La un moment dat, patrula aduce în sala de așteptare (unde se azi se dau pașapoarte/ caziere/ buletine/ cărți de identitate…) o „epavă”, duhnind a gunoi și spirt. „Nu vă speriați, că vă amprentează și vă dă drumul. Nu vă duce la beci!”, ne încurajează cloșardul. După care pune capul pe masă și adoarme. Apare un ofițer. „Dacă spuneți câți bani i-ați dat, plecați pe loc”, spune milițianul. Păi, tocmai asta e problema că Marijuan nu ne luase nimic. Zisese că facem socoțile după filmul cu „acțiune”. Dar n-am mai apucat… Văzând că nu vrem să declarăm că i-am dat bani, ne-a mai lăsat, la dospit, vreo oră acolo. Timp în care, cloșardul s-a întins pe bancă, obișnuit cu locul. Coboară și milițianul nervos: „Dacă nu declarați. Dați-mi buletinele! Ne vedem la ora 16, pentru declarații”. Nu mai eu știu cât m-am perpelit la mină. Mă gândeam dacă merge sectoristul acasă la ei mei și le povestește preocupările mele cinefile? În fine, vine ora cu pricina. Mă prezint la poartă la miliție. Spun pe cine caut. Sună. Coboară ofițerul cu un teanc de buletine în mână. „Cum te cheamă?”. „Boboc Marian”, spun eu. Și începe să caute în teancul de buletine. „Păi, nu-i aici”… „Păi, nu vi l-am dat, că nu l-am avut la mine”, îmi amintesc eu. „Păi, mai ești aici?”, îmi spun el nervos de efortul căutării aiurea în teanc. Și l-am ascultat… Am eliberat zona rapid. Pe urmă am aflat cum „taina” și „succesul” operațiunii. Marijuan nu ar mai fi vrut să coopereze cu milițienii (adică să le doneze) și atunci ei s-au hotărât să-i arate cine e jupânul. Și, cu ajutorul unui stâlp de cafenea, deghizat în cinefil de ocazie, care a stins și aprins lumina de două-trei ori, au pătruns în casă în forță exact când a început filmul de „acțiune”. Nu știu de ce or fi trebuit să dea buzna chiar atunci… Din fericire, totul s-a terminat cu happy-end. Și pentru mine, dar și pentru Marijuan și pentru miliție. Adică, relațiile comerciale au fost continuate… Că doar nu era să rămână certați toată viața…