Poeme de Ion Hirghiduș / Anotimpurile mestecenilor

1

Alb cu negru ridicat în lumină este mesteacănul,

un copac sub cerul liber şi atât de singur,

un ostaş al pământului.

Când prin păduri de mesteceni te pierzi,

te însoţeşte cerul coborât pe pământ,

călăuzire în zi şi în noapte.

În iarnă albul mestecenilor doarme în albul zăpezilor,

urme de iepuri şi de vulpi tresar

spre rădăcini amorţite.

Uneori paşi de vânători, strigăte de hăitaşi

pe pământ şi în aer se înfioară,

animale tăcute şi înspăimântate.

Într-o tăcere albă, iarna se stinge

lăsând loc unui zvon solar,

un cântec de nai, o zare în noi,

o noimă a sevelor călătorind spre cer.

Iezii căprioarelor printre mesteceni ca printre mame,

frecându-se de albul lor cu gust de lumină.

Au dat ierburile în pârg,

tufişuri de zmeur ferecare în fruct,

mai mult sânge vegetal care nu uită.

2

Într-o semeaţă voinţă albul se coace,

scoarţa mesteacănului – medicamentul vederii.

Vara va trece printre furtuni solare

ducându-se în ascunzişuri uitate,

din nou sună cornul, din nou vânătorii aleargă.

Iepurele cel iute de picior

e prins de glonţul cel iute la mânie.

Sânge peste tot, frunze arămii,

rugina vieţii se scutură de pe scuturi

şi când va ajunge în pământ tăcerea se ivește,

un fum slinos, un fel de Ekpyrosis.

Mesteacănul izolat din câmp visează pădurea:

în adăpostul acesteia toamna e mai blândă,

dar el singur rămâne şi aşteaptă

mânia unui zeu nebun.

Soarele-rug

În trupul verii e aprins un rug.

Suflete, suflete, aprinde-te și tu!

În felul acesta dispar hotarele dintre lucruri,

în felul acesta Universul va fi o flacără nesfârșită.

O sete milenară se-ntinde pe câmpie:

crâmpeie de somn,

miresme de spini

și chipul ei misterios între amintiri.

Câmpia este ea înseși o flacără,

preoteasa care apără templul de invazia lăcustelor de argint,

cele care rod din temelie realitatea.

Și noi suntem prizonieri ai imaginarului,

ne jucăm cu bucăți mici de hazard,

fără nume într-o mișcare browniană.

Sfintele-păcătoase arse pe rug,

femeile cu trup de argilă,

femeile cu trup de felină,

Venus din Willendorf sub brazda cu flori a unei grădini.

Soarele peste tot e rugul învierii,

iubirea e o pasăre phoenix,

după ce a înnoptat sub cenușa stelară

e cuprinsă de nesațiul vieții.

O amintire străveche

Când au căzut toate în noapte, au rămas doar umbrele stinse.

Felinare legănate de vânt pe potecile dintre cer și pământ,

un gust de realitate concavă cu sânge subțire

și tu erai înaltă printre formele de nimic,

respirai doar notele muzicale ale cerului,

o umbră de meteorit,

o umbră de stea care a ars până la epuizare.

În acest an al Domnului, oricare ar fi el,

se trage o linie peste orizont

și se adună sărbătorile.

Doar sufletele-pereche au un început,

receptacole care ascultă Universul,

cutia de rezonanță a amintirilor străvechi.

Vin din cedrii Libanului

frumoasele care și-au pierdut dorul peste mări,

ele sunt cutiile de rezonanță în care sângele crește.

În vămile zile

Când se zdrobește sorele de pământ

în dumicații etern-repetabili,

amestecate cu praf, lacrimile dimineții

din ochii cerului plâng de fericire.

Urme din corsajul lunii

se mai văd încă resfirate pe pajiști

printre ierburi îndoite,

printre spinii de pulbere.

Cărări din ce în ce mai deslușite,

spre răsărit îndreptate privirile speranței,

spre sud un crug înalt al voinței,

spre apus luminile de aur se desfată.

Nordul rămâne un mister:

tărâmul zeilor nobili care aduc speranța,

un joc suprem în hora de cuvinte.

Ziua este un altar binecuvântat

în care focul inimii arde,

un privilegiu al iubirii.

Rămân potecile neștiute să străbată lumea,

să ne unească pentru a da sens luminii.

În prag de sărbătoare, ziua acesta

este suprema desfătare.