O viaţă, un destin, multe realizări în tenisul de masă românesc: Antrenorul emerit Eduard Gyongyosi – o adevărată „maşină de făcut campioni” (I)

„În 1946 am fost printre cei două sute de elevi admişi la Şcoala Tehnică Industrială Petroşani, dintr-un număr de 750 de participanţi. Asta a fost prima mea mare bucurie în viaţă şi prima realizare, dacă pot să-i spun aşa. În urma reformei din învăţământ, în anul 1948 am fost transferat la Liceul Industrial nr. 1 Lupeni, specialitatea electro-mecanic miner, absolvind în anul 1950 această şcoală. Tot în acel an m-am angajat la Mina Lupeni, dar, de-acolo, am fost trimis să fac Facultatea Muncitorească Oradea, pe care am absolvit-o în anul 1952, aceasta fiind a doua mare realizare din viaţa mea. Apoi, în 1953, pe 3 ianuarie, ţin minte ca şi cum ar fi azi, am ajuns la malul mării, unde, până în 25 decembrie – prima zi de Crăciun, anul 1955, mi-am satisfăcut stagiul militar în marina militară, unde am obţinut cel de-al doilea brevet G.M.A. şi titlul de mecanic specialist al marinei militare, un titlu care nu se dădea pe-atunci oricui şi pentru care trebuia să ai rezultate să-l primeşti şi o spun asta fără modestie, iar cei care au făcut marina militară pot să confirme sau să mă contrazică. Aceasta a fost a treia mea realizare în viaţă.

Anul 1956 îmi aduce o altă realizare, cea mai importantă: căsătoria. În 25 august 1957, după aproape un an de la căsătorie, s-a născut fiica mea Ildiko, cea mai mare bucurie a noastră de până atunci şi cea mai mare realizare a vieţii noastre. Aveam să mai trăim aceeaşi bucurie şi o realizare identică, după 11 ani, în 1968, când soţia mea a născut pentru a doua oară, încă o fetiţă”, ne-a spus plin de viaţă Eduard Gyongyosi.

Antrenorul nu poate trece cu vorba peste anii tinereţii şi cum şi-a cunoscut soţia: „Dar vreau să fac aici şi o paranteză, să vă spun cum am cunoscut-o pe soţia mea, de care sunt legat, iată, de 60 de ani, Dumnezeu să-i dea sănătate şi bucurii! Pe soţia mea o cunoscusem în Lupeni, ea fiind originară din Zalău. Eu eram încă elev la tehnică industrială minieră în an terminal, iar soţia mea lucra la barul Hagher, de lângă blocul doctorilor, cum i se spunea atunci; fireşte, blocul mai există şi azi, dar restaurantul nu. Era o fată cuminte, foarte serioasă, care m-a aşteptat timp de doi ani, până ce am terminat armata la marina militară. Mi-a promis solemn, când am plecat cătană, că mă aşteaptă până mă întorc deoarece mă place, iar visul ei, ca şi al meu, era să ne căsătorim. Am avut încredere în ea, ea în mine şi astfel, după ce m-am întors ne-am căsătorit”.

Timpul trece într-o discuţie şi zboară ca gândul… Eduard Gyongyosi ne povesteşte cum a fost şi în anii ce au urmat naşterii primei sale fetiţe. Şi e normal să fie aşa, deoarece anii au fost tumultoşi şi cu multe evenimente fericite în viaţa dumnealui.: „După armată m-am angajat ca inginer la protecţia muncii la ISEG, la Direcţia de la Lupeni, care aparţinea atunci de Ministerul Minelor, via Trustul de Prospecţiuni. Acolo am lucrat până în anul 1962, când întreprinderea a fost dizolvată, fiind transferat pe funcţia de profesor la Şcoala Medie Mixtă Lupeni, catedra de politehnizare. Pentru a obţine definitivatul în învăţământ a trebuit să mai învăţ destul, susţinând examenele la Politehnica din Cluj-Napoca, trecând cu brio toate examenele. Încet, încet timpul a trecut, fetele s-au făcut mari, Ildiko mi-a atras atenţia că avea pasiunea pentru sport. Eu, pe lângă faptul că lucram, am devenit între timp şi antrenor de tenis de masă. Cu tenisul de masă am început din anul 1957, în foarte scurt timp începând să joc acest sport destul de bine. Eram în perioada de la ISEG, unde am întâlnit un personal tânăr, pasionat de diverse sporturi, printre care şi tenisul de masă. M-a atras acest sport şi am început şi eu să-l practic alături de alţi colegi. Încet, dar sigur, ping-pong-ul a devenit o a doua iubire, după familie fireşte. După ore grele de muncă, mergeam să ne relaxăm. Dacă alţii se relaxau poate cu o bere şi un pahar de vorbă, sau altceva, unii dintre noi ne relaxam la o partidă de tenis de masă.

Totuşi, a existat un moment pe care nu putem să nu îl amintim, un moment care a fost practic scânteia în destinul şi viaţa de jucător de tenis de masă şi, mai apoi, de antrenor, care a scos pe bandă zeci de talente, ridicându-le spre performanţă în acest sport, printre care şi fata sa, Ildiko, despre care vom vorbi în partea a doua a acestui material, o adevărată campioană cum puţine fete din România au reuşit acest lucru, şi care a adus faimă şi mândrie românilor, iubitorilor acestui sport şi Văii Jiului şi Hunedoarei.

„Ce m-a ambiţionat foarte tare şi m-a făcut să practic acest sport la un nivel înalt, a fost faptul că într-o zi m-a jignit directorul meu din acea vreme, mare amator de ping-pong, la un concurs pe Direcţie, când, deşi jucam binişor, mi-a zis pe un ton aspru şi batjocoritor: Băi, tu o să ştii tenis de masă când eu voi avea barbă până-n pământ!. Şi atunci, după acele vorbe ale şefului meu, care se doreau a fi umilitoare, un coleg de-al meu, geolog, Ştefan Praiţ, care auzise ce mi-a spus directorul, mi-a spus după concurs: Măi, Edi, ăsta face pe deşteptul, o să-l batem. Ce zici?”. Într-adevăr, m-au ambiţionat acele cuvinte, şi în următoarele luni m-am antrenat foarte bine, antrenor fiind exact colegul geolog. Astfel, la un moment dat s-a ţinut un concurs pe întreprindere şi i-am dat o mamă de bătaie directorului, din aia cu strigături. Efectiv, l-am umilit eu pe el atunci! Marele jucător de tenis de masă şi director Sever Suciu era învins de tânărul inginer Eduard  Gyongyosi. Mai mult, ţin minte ca şi azi că am câştigat turneul organizat de sindicat. Mai ţin minte că am primit ca premiu o carte de la preşedintele sindicatului, domnul Iuliu Farkaş, care mi-a rămas în inimă şi pe care citind-o m-a copleşit. Este vorba de cartea Calea spre sănătate, forţă şi viaţă lungă, de N.M. Sarkozov-Serazini. Acest volum mi-a călăuzit, pot zice, paşii prin viaţă, iar tenisul de masă, cum v-am spus deja că a fost a doua mea dragoste, pot spune că mi-a adus mie şi fiicei mele cele mari, Ildiko, cele mai mari satisfacţii!”, a continuat cu lacrimi în ochi profesorul.