Marian BOBOC / DRUMUL SPRE TATA

Marian BOBOC / DRUMUL SPRE TATA

DISTRIBUIȚI

Timp de citire: 2 minute

de Marian BOBOC
Prestigioasa revistă de cultură „Discobolul” care apare la „Alba Iulia”, sub conducerea poetului Aurel Pantea, găzduiește în ediția 268-269-270/ aprilie-mai-iunie 2020, poemul „Drumul spre tata” al poetului Marian Boboc. Un poem deosebit de lirica obișnuită a poetului, erotizantă, ironică și boemă. Un poem pe care îl reproducem, cu permisiunea autorului, și în această pagină de CENACLUL BOEMA, ZVJ fiind singura publicație din județul Hunedoara care alocă pagini unui cenaclu literar. (ZVJ)

1. tată

ții minte cum

mă legănai pe picioare

și îmi povesteai

despre bombardamente

despre cum ai gonit avioanele

cântând la trompetă

marșul triumfal din opera Aida

2. tată

pe vremea ta

femeile se cucereau

cu flori și cântece

(nu multe nu puține)

rareori spărgeai cu furie

pahare și sticle

(nu multe nu puține)

și atunci cu folos

3. tată

într-o noapte ai

ridicat zmeoaice la cer

(păreau lampioane

cu trup delicat de femeie)

erai așa de trist cu ochii spre cer

ca și cum

ți-ai fi petrecut iubitele pentru

ultima oară

4. prin frunzișul verde

cu buzele strivind

cireșele roșii

am visat că ajung la tine

erau și căprioare și cerbi

și iepuri și iepuroaice

eram toți

ca și cum nu ne-am fi

despărțit vreodată

5. tată

am ajuns cu greu

izvoarele sunt secate

aerul e un fum negru

înecăcios

pe care scriu cu creta

albă a oaselor

neputințe și lumini și sunete

peștii sunt agățați

de undițe care au prins

rădăcini în albia

râului

urletul lupilor

nu mai înspăimântă pe nimeni

aici nu mai există frică

decât niște frunze negre și mari

cât un munte

sub care mă ascund

când plouă

(aici ploile sunt fără apă)

când vorbești cu mine

(atunci îmi șterg lacrimile

că nu înțeleg ce spui)

zău tată de ce nu mai știu

limba ta și ți-am uitat

bătăile inimii

tată sunt copilul tău

care scrie poezii și bea vin

și face jonglerii cu paharele

pline

nu mă recunoști?

tată sunt copilul tău

pe care-l duceai pe umeri

prin lanul de porumb

până când ieșeam însângerați

pe obraji și pe pleoape

tată cântă-mi ceva la trompetă

un cântec un cântec care să-mi

readucă auzul și văzul și gustul

cântă tată până îmi pornește

sângele pe nas

cântă tată până când vulturii

mă mută în nouri

cântă tată până când

stelele se vor oglindi în cenușă

și îmi va fi iarăși bine

tată

m-ai învățat să îmi iubesc

patria așa cum m-ai iubit

tu pe mine

nimic mai mult

nimic mai puțin

tată în locul

în care am ajuns

nu mai miroase

a cărbune a alge

a pat răvășit

cărările sunt năpădite

de furnici uriașe

roșiigalbenealbastre

aici începe sfârșitul

cântă tată să-l învăț

pe de rost

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii