Livada cu poeți (II) / Poeme de Firuț MIHUȚ

Livada cu poeți (II) / Poeme de Firuț MIHUȚ

Timp de citire: 6 minute

RUGĂ

 

Mai toarnă-mi, Doamne, viață în pahar,

Să-mi hidrateze umbra de pământ,

Să-mpart cu Tine cuie de tâlhar,

Angoasei morții să-i faci scăzământ.

 

Fă-mi cruce din duminici fără țel

Și las-o amanet la miazăzi,

Păcatele-mi îngroapă-le-n oțel,

Să n-aibă veacul ce-mi mai hărăzi.

 

Scrie-mi un necrolog din zori cețoși,

Ca nimeni să nu-l poată tălmăci,

Trimite-mi escadron de albatroși,

Spre Styx să am cu cine mă ortăci.

 

Alege-mi bocitoare dintre greieri

Și licurici pune-mi la căpătâi,

Lasă-mi un bob când viața-mi treieri

Si seamănă-l în Ziua cea Dintâi.

 

      CONSECVENȚĂ

 

Tu urmează-ți drumul, chiar de lăcrimezi,

Pășești peste stele, însă nu le vezi,

De ți-ar cădea cerul, nu-ți abate mersul!

Stau furtuni la pândă să-ți măture crezul.

 

Nu-ți zori piciorul, calvarul… e lung,

Visele din traistă de-o pâine n-ajung,

Setea potolește-ți la fântâni de vânt,

Rădăcini nu prinzi în cer ori pe pământ.

 

N-ai primit tovarăși îngeri păzitori,

Ci-ai singurătății fii risipitori,

Pietrele nu-ți zic nicio vorbă bună,

Resemnate oftează sub urme de lună.

 

Sub umbrite clipe trage-ți răsuflarea,

Dincolo de neguri licărește marea,

În spirale largi definește-ți ritmul

Totul de repetă, până și destinul.

 

           ȚĂRMURI

 

Îmi țipă prin vene un glas de pământ,

Chemând pescărușii în lumi subterane,

Să scoată al toamnei livid zăcământ,

Să-l poarte spre țărmuri, în vechi talismane.

 

Șuvoaie de frunze se scurg prin artere

Și valuri de foc cuibăresc în sinapse,

Pe maluri se strâng lumini efemere,

Ce-și scriu epitaful pe-a vântului coapse.

 

Pustiu-și așterne pe plaje cearșaful

Și cheamă căluții de mare la chei,

Iar ploaia extirpă din ceruri năduful

Și face din nori năpraznici jochei.

 

Cochilii de brumă inundă visarea,

Văraticul far e tot mai departe,

Epava ninsorii-și așteaptă lansarea,

Iubiri estivale se-ascund într-o carte.

 

        DESCĂTUȘARE

 

N-a mai rămas nimic în ziua ce-a trecut

Nici vise de clădit, nici drumuri de făcut,

Nici stele de-adunat, ori cânturi de rostit,

Himerele de care erai îndrăgostit.

 

Nimic nu te mai leagă de ziua ce-a trecut,

Blestemul neîmplinirii alt țel l-a desfăcut,

Spre noul orizont privirile-ți îndreaptă,

Înfrângeri și izbânzi, de după colț așteaptă.

 

Nu căuta nădejde în ziua ce-a trecut,

Din iarba neputinței nu poți să îți faci scut!

Obrazu-ți vor lovi săgeți de necuviințe,

Greu mai găsești un om între atâtea ființe!

 

Nu stărui să judeci ziua ce a trecut,

Nescrisa ei poveste în colb s-a prefăcut,

Subzistă doar dilema, într-un cotlon al firii,

Câți pași au mai rămas din calea izbăvirii?

 

 

                FIARA

 

Mi-e teamă mai degrabă de fiara dinăuntru

Decât de vânătorii și haitele de-afară,

De-ar evada, nesațu-i ar fi un epicentru,

Ce-ar zgâlțâi a lumii haínă rânduială.

 

Înlănțuită-n reguli, a lins din neputință

Și-a hămăit la temple cu zei hipoacuzici,

A îndurat osânde, fără de vreo sentință,

Și-a devorat dresori și negustori nevrednici.

 

Deși îmi stă-n putere, n-aș vrea să o ucid…

De mârâitul fiarei stă rațiunea trează…

Și n-aș găsi în locu-i un sfetnic mai lucid

Să-mi bizuiesc salvarea, când brațul mă trădează.

 

        SPECTACOL

 

Mi-am luat bilet la propriul spectacol,

Unde se joacă piesa realității,

Dramatizare după un miracol,

În Sala Mare a singurătății.

 

Un mix de monolog și pantomimă,

Pe-alocuri presărat cu jonglerie,

Bufonerii și gaguri fără noimă,

O inefabilă alegorie.

 

Mă huidui și m-aplaud cu frenezie,

Și-mi mulțumesc pentru corvoadă,

Cobor încet cortina străvezie…

Nu mai e nimeni care să mă vadă!

 

      CENTRIFUGARE

 

Mă-nvârt de unul singur în caruselul vieții

Și ludice reflexii țes mreje circulare,

Își umflă pieptul visul și-njură ca băieții,

Iar leagănul clepsidrei adoarme-n oscilare.

 

Surâsuri ciufulite sar prin șotroane șterse,

În praștie se-ascunde piatra filozofală,

Pe cine, Baba Oarba, năduful să și-l verse,

Când balta e pustie și ulița e goală?

 

În centrifuga vremii vărs gânduri infantile,

Și lacrimi se mixează cu bolovanii sorții,

Uitate curcubeie scot daruri inutile

Și plouă cu pistrui peste depeșa morții.

 

           REFLEXIE

 

Încă-ți zăresc făptura prin oglindă,

Și pașii tăi călcând peste blesteme,

Nepământene neguri stau să prindă

Privirea-ți ce-mi atrage anateme.

 

Amurgul îți așterne la picioare

Cărări din care să-ți rodească urma,

Când te îmbraci în cețuri dansatoare

Și vânturi albe-ți modelează forma.

 

Eu te privesc din cercuri abisale,

Cum treci prin nebunaticul meu vis,

Mă rog la zei, spre mine să-ți dea cale,

Ca să-mplinim ce încă nu s-a scris.

 

INSTRUCȚIUNI

 

Când te îndrăgostești

ar trebui să primești

un ghid personalizat de utilizare,

să știi la ce să te aștepți,

ce precauții să-ți iei,

ori cu ce doză de uitare

să te imunizezi

în cazul mușcăturilor,

înveninate cu insomnie,

ale Lunii pline.

 

Dar cine mai zăbovește

să descifreze instrucțiunile,

când primește, pe neașteptate,

darul frumos ambalat al iubirii?

 

Te-arunci cu capul înainte,

te izbești de zidurile nevăzute

ale propriilor limitări

și bați cu barosul speranței

în porțile zăvorâte ale neputinței,

te autoflagelezi cu corzile lirei,

dai foc coliviei de aur,

îți frigi sufletul până la os

și-ți lingi mai apoi rănile

cu limbile ceasornicului,

torni otrava emoțiilor

în cupa fără fund a regretelor

și-o bei până la ultima picătură,

în noaptea nesfârșitei singurătăți.

 

          NERĂBDARE

 

Sătul să te aștept în zadar,

am spintecat cu unghiile măruntaiele nopții,

le-am deșertat peste ștergarul ce ne-a legat mâinile

și am chemat ursitoarele să vadă

dacă pot desluși, prin negura înstrăinării,

chinuitoarea cărare către tine.

 

Apoi, am aprins rugul neliniștilor

și, la lumina lor tremurătoare,

am șters umbra ta de pe catapeteasmă,

ca astfel să fie spălat păcatul logodnei,

și să fie desfăcută legătura focului

din zodiacul nerăbdării.

 

             UZANȚĂ

 

De ceva vreme, a prins să înflorească cerul

și păsările s-au rătăcit printre lujerii îmbobociți.

 

Zboară năuce și taie, cu aripile,

mugurii inflorescențelor celeste,

felii asimetrice de tort multicolor,

ce cad aleatoriu în  regatul oamenilor.

 

Fiecare așteaptă cu mâinile întinse

să prindă o bucată cât mai mare,

călcând în picioare firimiturile,

ce până mai ieri erau invocate în toate rugile,

dar acum au devenit insignifiante,

pe lângă promisiunea dărabului colosal.

 

Și nimeni nu observă că picioarele se afundă

în stratul tot mai gros de curcubeie,

din care au început să crească lujeri sălbatici,

în timp ce mâinile au rămas mai departe întinse.

 

      HIDRATARE

 

La barul cu poeme din oraș

Mereu găsești câte un mușteriu,

Aici toți literații-și au sălaș

Și niciodată nu e prea târziu.

 

Pe rafturi nu găsești condeie,

Doar foi cu dopuri desfăcute,

Din care-au curs fade crâmpeie

De cugetări neașternute.

 

Pocale neversificate

După tejghea își caută loc,

Catrenele deshidratate

Cu ele ar vrea să facă troc.

 

Bacșiș barmanul nu primește,

Iar clientela zurbagie

Din când în când îl răsplătește,

Cu-o halbă de melancolie.

 

Poți cere și-un butoi de versuri,

Cupe cu rime încrucișate,

Un cocktail flambat de scrisuri

Sau niște strofe retușate.

 

Aici poți de blazare ca să scapi,

Mâhnirea să o lepezi  ți-e permis,

Poemele țin loc de esculapi

Și-un țoi de stihuri îți va fi prescris.

 

Iar dacă o să te-ncolțească

A lumii brațe muribunde,

Clienții or să te-ocrotească

Și-ntre poeme te-or ascunde.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii