La 9 martie / Inginerul minier Gheorghe Davidescu împlinește venerabila vârstă de 90 de ani

Cei din lumea mineritului îl cunosc pe Gheorghe Davidescu și nu mai are nevoie de prezentare. Totuși, pentru generația tânără precizăm că după o jumătate de secol de minerit, înainte de 1989, din care jumătate director tehnic la „Combinat”, inginerul pensionar Gheorghe Davidescu, petroșenean adoptat din județul Prahova tot de zeci de ani – cu o perioadă petrecută și la Lupeni, s-a apucat de scris cărți. Asta pe când trecea cu puțin de vârsta de 70 de ani, lucru foarte rar întâlnit și pentru care ne ridicăm pălăria în semn de prețuire față de ambiția și energia acestui om. Și nu vorbim de o carte-două ci de 30, ultima aflându-se în lucru, cele 30 de manuscrise scrise de mână și, implicit cele 30 de volume, pe diverse teme, fiind mărturia clară că „dacă vrei, poți!”, cum ne spunea o celebră reclamă din 1990 de la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia.
Fiindcă distinsul pensionar minier împlinește peste câteva zile o vârstă rotundă și venerabilă, iar de dumnealui se leagă timp de 25 de ani cele mai importante investiții în mineritul de huilă, am realizat un interviu cu acest minunat om pe care-l are Valea Jiului și Petroșaniul. „La Mulți Ani!”, George, cum vă spun prietenii, și fie ca în anii următori să ne bucurați în continuare cu faptul că existați și așterneți pe hârtie gândurile, memoriile și reflexiile după o viață complexă trăită în Valea Jiului, una plină de riscuri, de muncă asiduă, de greutăți mari și mici, dar și de multe bucurii, realizări și împliniri, o parte din ele nu numai pentru dumneavoastră, ci pentru întreaga comunitate din care faceți parte!

Un secret de… urmat
– Care este secretul longevității și energiei de care dați dovadă și la 90 de ani?
– Longevitatea înseamnă sănătate bună dată de o alimentație sănătoasă și rațională, care influențează în proporție de 80% succesul acestei longevități. O alimentație echilibrată, fără multe grăsimi și dulciuri, fără excese la nimic dacă se poate, fără vicii alimentare, dar și de alte feluri, precum tutun, alcool, cafea, poate aceasta din urmă limitată până la o anumită vârstă, dar nu mai mult. Longevitatea mai înseamnă mult echilibru în viață, viață activă în fiecare etapă a vieții, mult „sport al minții” pentru creier, sau o „gimnastică a minții” cum spun medicii, care înseamnă a citi în fiecare zi, a scrie zilnic câte ceva, a practica șahul, a face rebusuri și integrame și multe alte asemenea ocupații pe care în timpul liber un om poate să le aibă. Creierul trebuie să lucreze în fiecare zi, iar după ce omul iese la pensie și are timp liber mai mult, cu atât mai mult trebuie să pui în funcțiune creierul, iar prin alte activități, precum exercițiile fizice și mișcarea, întreg organismul. Cam acestea sunt secretele, care cel puțin la mine au funcționat! Din experiența mea de până acum, consider că alimentația, în primul rând, este cea care dictează în probleme de longevitate, ea asigurând o funcționare corectă a organismului, a organelor interne și o întârziere a îmbătrânirii celulei organice. Concluzia mea ar fi: 1. Alimentație corectă și fără excese. 2. Activitate permanentă, inclusiv la bătrânețe, umplerea timpului și cu activități curente. 3. Gimnastica minții și exercițiile fizice după ce nu mai avem serviciu și ne pensionăm.

Mineritul înseamnă și lupta cu (ne)cunoscutul
– Cine a citit cărțile dumneavoastră legate de minerit și oamenii care v-au cunoscut știu destule despre activitatea dumneavoastră din această nobilă activitate; oamenii vă respectă și vă apreciază, iar mineritul Văii Jiului, vor sau nu unii de azi să audă sau nu, a fost legat un sfert de secol și de deciziile și activitatea dumneavoastră și a echipei de profesioniști adevărați pe care o aveați în subordine. Ce v-a plăcut în această meserie și ce v-a făcut să vă dedicați practic o viață mineritului din Bazinul Carbonifer Valea Jiului?
– Pentru mine mineritul a răspuns la o cerință a mea din tinerețe, aceea de a face și perfecționa ceva nou întotdeauna. În minerit am găsit mereu lupta cu necunoscutul, care era prezent în mină și în activitățile minerești la tot pasul. Practic, de când intrai în mină și până ieșeai de mină. Iar când spun asta spun, nu doar din perioada când eram inginer sau șef de sector, ci de întreaga perioadă, deoarece așa eram eu făcut, să intru aproape zilnic în mină și să văd personal cum merge treaba, după care urma munca de birou, muncă pe care o făceam uneori până seara târziu, alteori chiar și noaptea. Acest necunoscut m-a obligat să gândesc mai mult. M-a obligat să iau măsuri de prevenire ale unor accidente de muncă, măsuri pentru realizarea randamentelor și producției, lucruri ce mi-au fost încredințate ca și obligație. Consider acum că, pe lângă toate realizările avute și satisfacțiile mele și ale echipei de lucru, pe vremea când eram șef de sector, cele mai importante decizii le-am luat pe linie de protecție a muncii, eu răspunzând direct de viața și sănătatea celor 480 de muncitori în fiecare zi. De aceea spun și azi cum spuneam și atunci că fiecare muncitor nu avea voie să greșească pe linia de protecție a muncii, deoarece fiecare, la rândul lui, avea în mâinile sale și viețile celorlalți ortaci. Dacă unul greșea, punea în pericol și viețile celorlalți, iar eu, la rândul meu, eram vinovat! Da, asta înseamnă mina! Mineritul mi-a dat posibilitatea să gândesc, să fac proiecte pe care să le pun apoi în aplicare, firește și tot repet asta, cu ajutorul echipei mele de profesioniști, dar și să răspund personal pentru tot ce fac. Ținând cont că peste jumătate din bugetul județului se afla sub coordonarea regiei de huilă și, implicit, pe investiții, unde eu răspundeam cu capul, cred că m-am descurcat onorabil vreme de 25 de ani și nimeni nu mi-a putut imputa vreodată un leu. Da, mineritul mi-a adus și chestiunea concretă, aceea că în viață trebuie să fi cinstit, să-ți vezi de treabă, să faci ce trebuie și mai ales să duci la bun sfârșit sarcinile primite, dar și să poți să stai drept și să te uiți în ochii oricui că ți-ai realizat treaba. Practic, mineritul este cel care m-a învățat să muncesc, dar și activitatea care mi-a arătat toate aspectele vieții, de la bine la greu, de la agonie la extaz, de la supărări la bucurii, de la o simplă gândire la una complexă și la rezolvarea multor ecuații în fiecare an cu „n” necunoscute.

Scrisul ca hobby al senectuții 
– Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest hobby al scrisului de după pensionare, mai ales că el a început după vârsta de 70 de ani, o vârstă la care alții nu se mai gândesc la așa ceva? Să te apuci de scris de mână o carte – și nu una, ci zeci, este într-adevăr ceva destul de unic și demn de remarcat.
– Această necesitate de a scrie a apărut în viața mea la această vârstă, când eram un pensionar destul de în vârstă, dar încă în putere cum se spune. Eram văduv, fie iertată soția mea, și simțeam tot mai tare că pe lângă plimbări și exerciții fizice, sau activități casnice și televizor trebuie să îmi umplu timpul liber și cu o activitate care să îmi țină zilnic treaz creierul. Pe atunci eram în căutarea unui „hobby” care să îmi ocupe mai bine timpul și care să îmi dea acea energie și plăcere de care aveam nevoie ca să îmi liniștesc creierul. Acest hobby a venit la timp, iar după ce am scris prima carte mi-am zis hai să o scriu și pe a doua, găsind un alt subiect… După care, încet-încet, am tot scris, până am ajuns la 29 de cărți, acum fiind în lucru cea de-a treizecia. Ele sunt cu de toate: cărți-document cu activitatea minieră, cărți biografice, memorialistică, romane de dragoste, cărți cu recomandări pentru sănătate, jurnale de călătorii și așa mai departe. Deci, nu am ales doar o anume temă, am căutat să diversific, să transmit mai departe, generațiilor viitoare, gândurile, și sentimentele mele, cum văd eu anumite probleme și uneori să spun ce am realizat în activitatea de bază, mineritul. În virtutea firii mele, aceea de a fi atent la ce fac, minuțios, ambițios și de a crea și perfecționa ceva nou, scrisul m-a mobilizat, mi-a dat posibilitatea să continui zilnic și an de an, prin gânduri exprimate pe colile de hârtie, viața activă de care vă vorbeam la început. Vreau să spun că pentru a scrie o carte trebuie în primul rând să știi ce vrei, apoi să ai ce scrie, eventual să ai un bagaj de cunoștințe și de amintiri, dar și să știi cât de cât să te exprimi ca să fi înțeles. Firește că nu mă dau atotștiutor, că doar nu sunt profesor de limba română, n-am poate arta tehnicii de lucru ca un om de specialitate, doar sunt inginer și economist la bază, dar încerc să fac tot posibilul să fac ceea ce fac cât mai bine, iar unde nu mă pricep nu mi-e rușine să mă uit pe un dicționar sau pe un îndreptar ortografic, ori să cer un sfat. Important pentru mine a fost fundamentul educațional sănătos, eu având șansa să absolv un liceu de elită de la Ploiești, unde orele de română erau adevărate. Nici acum nu pot uita cum profesorul de română ne obliga să citim romane din literatura clasică românească și, mai mult, după aceea le discutam împreună și primeam la examene sau la lucrări de control subiecte din ce am citit. Tot dumnealui ne punea să facem sinteze sau subiecte scrise legate de ceea ce citisem, sau paralele între mai multe romane și scriitori, astfel încât nu aveai cum să nu reții ceea ce citiseși și nici să uiți, cum se scuză azi din păcate unii mai tineri și chiar foarte tineri. Păcat.

„Valea Jiului – șocul viitorului” 
– În cartea „Valea Jiului și șocul viitorului”, ați dat foarte multe previziuni legate de zona noastră, de minerit. Ați spus exact acum 17 ani că în viitorii 15-20 de ani minele se vor închide, rând pe rând, din cauză că cărbunele nu va mai fi de actualitate în Europa, cu mult înainte de prostia cu „mine viabile și mine neviabile” să se întâmple. Ați menționat că din această cauză va scădea populația, iar mulți tineri din cauză că nu vor găsi locuri de muncă vor pleca în străinătate, rămânând apartamente goale, cum azi există destule. Ați menționat că turismul va fi o alternativă, dar va mai trebui deschise fabrici mai mici și afaceri private care să acopere acest gol lăsat de minerit, pentru că altfel în Valea Jiului va fi dezastru. Ați vorbit de telegondole și instalații pe cablu, deoarece altfel în turism nu se poate, și de refacerea infrastructurii, de locuri de promenadă pe marginea Jiului și a unor râuri, de înființarea acelor locuri de agrement și de câte și mai câte. Multe au fost puse în practică, avem telegondole, avem instalații de schi, se vorbește de amenajări de piste de biciclete și zone de promenadă pe marginea apelor curgătoare, mineritul a ajuns așa cum l-ați descris, tinerii au plecat și pleacă în continuare, infrastructura locală începe să se pună la punct (drumuri, rețele de apă și canalizare, inclusiv în Straja sus și urmează Pasul Vâlcan și de ce nu Parâng). Cum vedeți toate acestea acum, la aproape două decenii?
– Da, multe din ce am scris s-au realizat și se realizează în continuare. Eu așa le-am văzut atunci și le-am așternut pe hârtie, după care au ajuns într-o carte. Probabil experiența mea de viață m-a făcut să scriu toate acestea. Spuneam acolo și de importanța drumului Câmpu lui Neag – Herculane, de deschiderea Văii Jiului la vest. Din păcate, încă nu s-a dat drumul la lucrări după ce au fost stopate. Acel drum este esențial pentru dezvoltarea turismului Văii Jiului și nu numai! Guvernanții trebuie să înțeleagă asta, iar noi, cei din Vale, în frunte cu primarii și cetățenii trebuie să cerem cu stringență acest lucru! În viitorii 30 de ani de-acum înainte eu văd acest drum finalizat, văd un turism așezat, cu câteva stațiuni importante. Straja și Parâng vor fi stațiuni modernizate, vor avea baze de agrement, la Lupeni dar și la Petroșani vor fi puse baze de agrement și petrecerea timpului liber la baza stațiunilor. Vorbesc aici de baze turistice, de hoteluri și tot ce trebuie, dar și de terenuri de sport, de bazine de înot și aqua parcuri, de piste pentru bicicliști și de multe magazine cu suveniruri, restaurante și terase. Astea toate le văd până în 2050 realizate. Repet, întâi și întâi, trebuie realizată străpungerea drumului până la Herculane și modernizat drumul de pe Cheile Jiețului spre Vâlcea. Două drumuri de bază pentru turismul local, alături de drumul de pe Defileul Jiului, care am înțeles că a fost modernizat. Se va realiza, deci, un drum național Valea Jiului – Herculane, iar pe partea cealaltă se va face un drum care va avea legătură cu Valea Oltului, plus, de ce nu, un drum cu tuneluri spre Sibiu. Astfel, toate zonele turistice montane vor fi unite cu drumuri, începând de la Valea Prahovei și până în Valea Jiului, Semenic în Banat și la nord de noi stațiunile din Munții Apuseni. Autostrada ce trece prin județul nostru ne va ajuta și ea pe toți foarte mult, iar o rețea de autostrăzi care să traverseze țara de la est la vest și de la sud la nord va fi și ea gata și care să ne lege cu rețelele de autostrăzi din vestul Europei vor fi și ele gata. Mai departe, stațiunile actuale se vor moderniza continuu, vor lucra în regim automat și vor ajunge și stațiuni de vară nu numai de iarnă. Mai mult, aceste stațiuni se vor unifica prin pârtii și instalații pe cablu pe viitor, astfel că odată unit domeniul schiabil dintre Straja și Pasul Vâlcan, de la Vulcan la Petroșani va fi simplu să se creeze alte două –trei telegondole, care să unească traseul cu cel din Parâng. Probabil că nici Petrila nu va sta pe loc și va avea o stațiune modernă în 30-40 de ani, care va fi unificată cu stațiuni din Alba și zona lacului Oașa, precum și cu Parângul. Asta va însemna un turism ca în Alpi, de ce nu? Avem potențial, trebuie gândire și proiecte de pus în practică, iar cu bani europeni multe se pot face azi. Cu mineritul nu va mai fi, din păcate, nimic. În Europa, tendința actuală este închiderea totală a termocentralelor pe cărbune și centralelor atomice și producerea de energie din alte surse naturale. Această transformare va cuprinde și Paroșeniul, până la montarea grupului sau grupurilor pe gaz fiind puțină vreme. Acolo e nevoie de producerea de energie electrică pe plan local și de aceea Paroșeniul va avea încă viață lungă. Trebuie luate în calcul și parcurile eoliene. Ele vor apărea și la noi, nu chiar așa de repede, dar vor apărea asta e clar. Ar fi încă multe de spus, dar mă acum opresc aici.

„Am fost salvat de mineri, mi s-a dat aer gură la gură…”
– O amintire frumoasă și o alta dureroasă din minerit.
– Sunt multe amintiri frumoase din minerit. Dar mă rezum la una, de exemplu cea rămasă când am pus în funcție primul abataj frontal de la Mina Lupeni, în întregime mecanizat și cu comandă de la distanță a transportoarelor, a utilajelor, a sistemului hidraulic și așa mai departe. Asta s-a întâmplat în 1980. Eu am adus această tehnică din Germania Federală din Bazinul Ruhr, unde am fost de mai multe ori înainte ca să văd cum stă treaba, văzând la fața locului cum lucrau acele utilaje performante la vremea aceea. După câteva vizite acolo, am semnat contractul de aducere în țară a acestor complexe. Aceste complexe au dus la mecanizarea mineritului în Valea Jiului, ajungându-se în 1989 ca randamentele în abatajele frontale mecanizate să fie de 24-26 tone pe post, comparativ cu 3 până la 5 tone pe post în 1955 când am venit eu la Mina Lupeni. În plus, am adus ulterior utilaje și mai perfecționate și combine de săpare pentru galerii, unele de vârf precum Combina „Demag”, adusă la Mina Uricani, unde am săpat cu ea 400 de metri galerie dublă într-o lună. Această combină era concepută ca să funcționeze continuu, să frezeze, să curețe să taie mereu frontul de lucru. A fost o problemă grea pentru noi să punem la bătaie vagoneți atunci, încontinuu, pentru piatra de la frontul de lucru. Această combină este „cârtița” de azi care lucrează la metroul bucureștean.
Legat de amintirea dureroasă, în noaptea de 5 spre 6 decembrie 1962, am fost prins în surpare și închis complet. Eram șef de sector și minerii mei m-au scos din surpare atunci! Eram la Mina Lupeni, la sectorul 4A și exploatam stratul 5 cu abataje frontale. Am fost salvat de mineri, mi s-a dat aer gură la gură, deci respirație artificială, deoarece eu trecusem deja în moarte clinică. Orice întârziere a lor ar fi fost fatală pentru mine. Doboy Iosif, miner șef de brigadă, a avut atunci un rol esențial în salvarea mea. Dumnezeu să-l ierte pe acest brav om și pe toți acei ortaci care mi-au salvat viața!

„Elefanții” să le facă loc tinerilor
– Încheiem acest interviu cu un sfat dat de dumneavoastră pentru tânăra generație…
– Tânăra generație de azi trebuie să învețe să iubească munca! Cu asta trebuie început în educația tinerilor noștri. „Efortul” de a sta pe scaun toată ziua și de a lucra la calculator nu e o performanță în viață și nu e o performanță nici să trăiești la 25-30 de ani din banii părinților sau bunicilor, asta după ce te-au mai ținut și pe la școli înalte și s-au sacrificat poate pentru tine. Performanță în viață este să construiești tu, ca specialist, sau ca ce te-ai pregătit, ceva, să rămână în urma ta ceva. Așa cum eu și generația mea am construit 7 mine noi, de la iarbă verde cum se zice, punându-le în producție, astfel încât în 1989 peste 33% din producția minelor din Valea Jiului era din minele noi, așa și tânăra generație trebuie sprijinită de noi toți, de societate, ca să aducă acel suflu nou modernizării României. Chiar aș spune „elefanților”, parcă așa se spune celor care țin de scaun, dar nu mai dau randament, să-i lase și pe cei tineri să își facă treaba pentru care se specializează și se pregătesc, să-i sprijine în ceea ce fac și nu să le dea pe la spate, dacă se poate, în cap. Asta nu-i treabă, lăsați tineretul, dar înainte de asta învățați-l încă de la școală să iubească munca și învățătura, nu leneveala și prostul gust. Haideți că se poate!
Interviu realizat de Corneliu BRAN