Iulian Selaje, preot Biserica „Sfânta Treime”: „Dacă îi învăţăm de mici să se roage pentru cei ce i-au rănit, să facă ceva în sensul acesta şi să caute să ierte, cu adevărat vor deveni puternici”

„(…) Problema violenţei se pune de pe vremea lui Cain şi Abel, care după cum se ştie erau primii copii ai lui Adam şi ai Evei. Atunci, la un moment dat, Cain a decis să-l ucidă pe fratele săi, Abel, pentru că Dumnezeu l-a pus la o încercare şi a socotit să nu-i primească jertfa lui, ci pe a fratelui său. Lucrurile sunt foarte importante legate de acest eveniment, de acest episod biblic, pentru că de fiecare dată când violentăm pe cineva, verbal sau chiar prin agresiune fizică, de fapt, violenţa noastră este îndreptată asupra lui Dumnezeu. De ce? Simplu… Dumnezeu l-a făcut pe om, iar tu te revolţi, practic, împotriva Celui care l-a făcut pe cel care te-a supărat pe tine sau ţi se pare ţie că te-a supărat! E foarte important ce se întâmplă în episodul acesta. Cain a fost rănit în aşteptarea sa privind atenţia lui Dumnezeu, şi acest lucru l-a făcut să trăiască în întristare şi descurajare. Revolta faţă de nedreptatea care i se face – aşa crede el că i se face, mânie, resentiment şi dorinţă de răzbunare, asta simte Cain. La acest moment, a zis Dumnezeu către Cain: Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine nu îţi este oare faţa senină, iar de nu faci bine păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l! În acest moment Dumnezeu intervine pentru a-l ajuta pe Cain să crească. Dumnezeu l-a văzut pe om şi-l vede pe om când cade, când se miceşte de povara păcatului, El intervine de fiecare dată încercând să-l facă pe om să treacă într-o nouă etapă duhovnicească prin chemarea de a-l conştientiza că jertfa este un răspuns la dragostea lui Dumnezeu şi nu un mijloc de procurare a dragostei lui Dumnezeu, că darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor (în acest caz şi al tuturor oamenilor, că din ei ne tragem toţi, din Adam şi Eva) şi astfel omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Totodată Dumnezeu ne arată prin acest exemplu că nici darul omului peste sine şi peste lume nu s-a pierdut şi nu se pierde, ci doar s-a deteriorat prin cădere, ca urmare puterea sentimentelor şi resentimentelor, devenite oare şi sălbatice, în firea căzută, poate fi biruită prin ascultarea poruncii lui Dumnezeu. Slăbiciunea firii după cădere nu este materia păcatului (atunci libertatea omului ar fi fost desfiinţată), ci prilej de alegere a păcatului care bate la uşă ca urmare a libertăţii omului de a alege să nu facă bine! (…)”.

„Să fii liber nu înseamnă să fii rob al patimilor tale! De fapt, patima aceasta, a violenţei, face de la Dumnezeu să avem în noi şi iuţimea. Aceasta, iuţimea, a sădit-o Dumnezeu în noi, iar mânia şi iuţimea la un loc pot fi canalizate: în bine sau în rău. Noi nu avem voie să ne mâniem pe nimeni şi nici să mâniem pe cineva. Putem să ne mâniem decât pe păcat şi pe diavol! Iar iuţimea de care vorbeam ne ajută în momentele de criză ale noastre să acţionăm corect, să facem ce trebuie, bunăoară să nu răspundem răului cu rău”.

„În momentul în care răspundem răului cu rău, nu facem decât să amplificăm răul şi nicidecum să-l oprim! Mi-am adus aminte de cuvântul părintelui Sofronie de la Essex, care a trăit în Muntele Athos ca ucenic al Sfântului Sinoh Atonitul, tot mai cunoscut lumii pentru că a trăit în Anglia, la renumita mănăstire de lângă Londra, vizitată de foarte mulţi turişti din toată lumea. Părintele spunea că după cel de-Al Doilea Război Mondial, harul lui Dumnezeu s-a ridicat de la omenire tocmai din cauza fratricidului. Atunci, în acest război, s-a consemnat cel mai mare masacru din istoria umanităţii, în care fraţi cu fraţi s-au omorât, şi putem spune că s-au omorât între ei chiar fraţi de sânge, sau neam! Când noi ştim că avem această problemă, aceasta a violenţei, care vine din familie şi din educaţie, dar şi din trecutul civilizaţiei noastre, atunci trebuie să vedem cum încercăm să o anihilăm, dacă se poate să o distrugem”.

„Întrebarea la care trebuie să răspundem ar fi cum putem să susţinem familia, astfel încât aceasta să aibă un ambient plăcut şi să trăiască în linişte şi în credinţa faţă de Dumnezeu acasă? Aş porni, în primul rând, să răspund printr-o întrebare venită dintr-o constatare nefericită: cum pot să nu fie părinţii violenţi, când ei, la rândul lor, au probleme în societatea în care trăiesc? Eu, la rândul meu, îmi pun problema la mod foarte serios în educaţia copiilor mei. Mă străduiesc şi vreau să găsesc soluţii, să văd cum e mai bine şi ce trebuie să fac pentru a-i educa pe copii în spirit paşnic şi de a le da acea linişte care să-i îndrepte de la gândurile violente, rele, la gândurile bune, paşnice, cu iubire faţă de aproapele şi de Dumnezeu. Ştiu, din ce am citit, că s-a ajuns la o concluzie şi în America: că psihologia responsabilizării este foarte importantă în această privinţă şi ar putea fi adusă tot mai des în discuţie de toată lumea. Cartea Mitul bolii psihice, a părintelui Filotei Faros (care a fost consilier psihoterapeut, absovent de teologie şi pshihologie), dă multe exemple de copii care au fost vindecaţi prin această pshihologie a responsabilizării. Există, de altfel, o scrisoare a copilului care se roagă de părinţi: să nu mă răsfăţaţi!; să nu-mi daţi toţi ce vreau când mă arunc pe jos şi vă impun să-mi cumpăraţi!; să faceţi tot ce vreau eu că sunt copilul vostru!… şi aşa mai departe, cum se întâmplă în multe familii din păcate, unde copiii sunt răsfăţaţi fără măsură şi ajung părinţii să facă tot ce doresc ei”.

„Părinţii au presiune foarte mare. Eu, ca părinte, m-am simţit presat de foarte multe ori… În primul rând, eşti un pic obligat să ţii pasul cu societatea. O familie care nu are posibilităţi materiale ca celelalte familii şi vrea, totuşi, să se integreze într-un anumit mediu, o poate face în aceste condiţii foarte greu, partea materială atârnând, din păcate, foarte mult. Copiii mei, ca şi ai dumneavoastră, desigur, cer ce văd la alţi copii, de aceea le este foarte greu să înţeleagă că eu nu pot să le dau. Le interzic anumite lucruri, fireşte, li se pare că e foarte greu, şi-mi reproşează sau se gândesc că de ce le interzic acele lucruri. Eu am stat în Colonia Cimpa şi ţin minte că părinţii mei nu mă lăsau să trec podul peste Jiu când eram copil. Doar mergeam peste Jiu la şcoală şi veneam apoi acasă. Atât. Acolo era perimetrul meu de joacă, până la pod, de-acolo nu aveam voie să trec. Îmi era greu să accept lucrul acesta pe-atunci, mai ales când vedeam şi ştiam că alţi copii mergeau şi în alte părţi decât în acel perimetru de joacă impus mie. Mergeau la scăldat, la bălţi, în multe locuri, dar eu nu aveam voie, şi, până la urmă, mi-am dat seama că părinţii mei mi-au pus un anumit gard imaginar tocmai pentru binele meu. Iar aici vă pot da un exemplu, chiar duminica trecută, nenea Mihai, cum îi spunem noi, Tăzlăuanu, de la biserica noastră a sărbătorit ziua de naştere pe care ar fi trebuit să şi-o ţină copilul său, care împlinea 29 de ani. Acum mulţi ani, copiii dumnealui au plecat de-acasă la scăldat, fără voia părinţilor şi unul dintre copii s-a înecat. Tragic…”.

„Copiii noştri, eu simt lucrul acesta, sunt foarte violentaţi şi de ceea ce văd pe televizor şi pe internet, cum bine a punctat şi domnul primar Iacob-Ridzi în cuvântul dumnealui. Eu sunt foarte împotrivă, dar nu pot să scot televizorul de-acasă din priză, mai scot cablul câteodată… calculatorul e parolat, e mai simplu cu el, dar cu tv-ul e mai greu… Cu toate acestea, ei, copii, pot să aibă telefoane, oricând pot să acceseze internetul, să vadă orice… Să ştiţi că mare parte a violenţei vine la tineri şi la copii, mai ales, din cauza pornografiei. Noi nu ne imaginăm poate ce înseamnă aceasta pentru un copil! Sunt cărţi scrise pe tema aceasta, nu insist acum. Dar, poate, femeile ar trebui să se revolte primele în privinţa pornografiei, pentru că violenţa care vine prima dată vine de la bărbaţi împotriva femeii (…)”.

„Revenind la statutul meu de preot, pot să vă spun că atunci când vedem că nu putem să rezolvăm anumite lucruri şi vedem că ne depăşesc, ca şi în cazul educaţiei tinerilor, trebuie să cerem ajutorul Celui care este peste noi, adică lui Dumnezeu. În momentul în care ne punem la rugăciune, atunci cu adevărat putem să dobândim ceva, putem primi de la Dumnezeu ceea ce cerem. Mântuitorul Hristos este cel care a venit şi a revoluţionat, dacă pot spune aşa, sau mai bine-zis a recreat toată gândirea omenească. Ce a zis Mântuitorul, pe Cruce fiind: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac! Şi a zis: Dacă în vechime s-a spus ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, Eu vă zic vouă:

Binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine pe cei ce vă urăsc pe voi, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din Cer. Am auzit un cuvânt care mi-a plăcut foarte mult, al Înaltului Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, care a suferit în închisoare greu, a făcut închisoare şi pe vremea legionarilor şi pe vremea comuniştilor, a prins săracul cum a fost mai rău. A zis un lucru foarte important: i-a fost foarte greu să-i ierte pe cei care l-au torturat – era un om foarte sensibil, cred că ştiţi că era şi poet, scriitor, şi îşi exprima frumos trăirile, sentimentele, credinţa. S-a dus la spovedanie la părintele Arsenie Papacioc, un mare duhovnic, şi el trecut prin închisori. Părintele Arsenie i-a zis atunci părintelui Bartolomeu, la un moment dat: Dar nu ţi-i greu să-i porţi în cârcă? În momentul în care îi ierţi îi dai jos din cârca ta! E foarte important să învăţăm lucrul acesta din această povaţă, noi, adulţii, pentru că copiii ne văd pe noi şi pot lua singuri exemplul nostru! Dacă copiii ne văd şi ne aud pe noi că ne comportăm sau vorbim urât de vecinii noştri, de prietenii noştri, de membrii din familie, sau ne văd şi simt că ne urâm noi între noi, la rândul lor şi ei vor face lucrurile acestea. Dar dacă îi învăţăm de mici să se roage pentru cei ce i-au rănit, să facă ceva în sensul acesta şi să caute să ierte, cu adevărat vor deveni puternici! (…)”.