Între iubire şi gând, poemul…

Pentru Lia-Dana Bălan poezia e o întâmplare aleasă, miraculoasă şi dureroasă în acelaşi timp, aidoma tinereţii înseşi. Impregnat de fiorul iubirii, versul ei se încheagă dintr-un joc semnificativ şi o mirare perpetuă în raport cu spectacolul lumesc al orelor, zilelor şi anotimpurilor. Prin intermediul creaţiei, poeta caută să desluşească şi să-şi asume înţelesurile vieţii, cu bucurii şi izbânzi, dar şi nedumeriri şi deziluzii, sub semnul primelor (şi cu atât mai dureroaselor) sângerări.

În acest fel, poezia Liei Dana Bălan se configurează ca o manifestare a gândului şi a sufletului deopotrivă, proiecţie prin excelenţă a plenitudinii fiinţei:

„Cerneala îmi picură/ gândul pe foaie/ Tu te ridici pe vârfuri/ încercând să-mi/ ajungi la inimă.// Roşie e haina ce-o poartă cuvântul,/ când urme laşi/ în poezia vieţii mele.” (Scriu).

Delicat şi sincer, versul îşi păstrează inocenţa juveni­lă, gestul poetic nefiind alterat de influenţele (dese­ori minimalizatoare şi artificioase) ale post­mo­dernismului. Nefiind adepta construcţiilor poematice impunătoare, cele aproape optzeci de lucrări din volumul Trepte spre azi par mai degrabă fulguiri, licăriri de cuget şi fărâme de suflet, ca zbaterea aripilor unui fluture ori ivirea, în lumina zorilor, a unui mugur de mesteacăn (de la poalele Parângului).

Iubirea şi creaţia sunt, de departe, temele de bază ale cărţii.

În poemele de dragoste, există o raportare lucidă la persoana bărbatului, când apropiere, precauţie ori distanţare, o perpetuă încercare de înţelegere a fiinţei celuilalt, dar şi a propriei alcătuiri, a propriului destin, când cu o bucurie sinceră, când cu o inocenţă adumbrită de tristeţe, între teama de singurătate şi speranţă, bucurie ori derută.

Pentru a se împlini, sufletele-pereche se contopesc – „Te-am sădit/ înăuntrul fiinţei mele./ Ai răsărit/ odată cu soarele,/ aducând mireasma/ unei noi dimineţi” (O nouă dimineaţă) –, părând două pânze gemene realizate de acelaşi artist: „Ochiul meu/ e ochiul tău./ Prezenţi în/ acelaşi univers,/ suntem pictaţi/ de aceeaşi mână” (De aceeaşi mână).

Puterea dragostei paralizează gândul şi voinţa tinerei, în acelaşi timp transformându-i viaţa într-un cântec (precum în Dovadă de iubire): „Zadarnic tac eu/ când tu mă/ faci ţipăt./ Pe-un sunet/ alerg împinsă/ de tine.// Cântec/ mi-e fuga,/ Iubire respir./ Iar cerul se scurge/ prin irişi.” În timp, înstrăinarea dintre cei doi (precum un amurg revărsat peste „dorinţe îngălbenite”) va adumbri totul, făcând loc presimţirii timpurii a morţii: „Iubitule?!…/ Iubitule?!-mi răspunde/ ecoul singurătăţii mele./ În mână strângeam/ cu putere…/ cenuşa.” (Cenuşa).

Desigur, această înstrăinare se va răsfrânge, inevitabil, şi asupra universului din jur: „Ai rostit cuvântul/ ce a-ntunecat/ văzduhul./ Un zâmbet fad/ colorează noaptea./ Thanatos râde./ Plouă peste/ iubirea noastră” (Plouă); sau: „Natura s-a albăstrit/ sub apăsarea cerului,/ aşa cum eu m-am/ înnegrit sub apăsarea/ tălpilor tale oarbe” (Apăsare).

Izvodite pe un fond experienţial, poemele-reflecţii din volum se încarcă de note existenţiale: „Stau adesea şi mă întreb:/ cum ar fi viaţa mea fără poezie?/ Îmi ima­ginez c-ar fi asemenea/ unui deşert,/ ars de sete,/ lipsit de speranţă şi bucurie” (Poezia).

Şi chiar dacă această cale (de la cauză la efect) pare cea mai la îndemână, transfigurarea evidentului în simbol şi metaforă va fi de neevitat, treptat, limbajul explicit lăsând tot mai mult loc sugestiei, logica poetică îndepărtându-se tot mai mult de limbajul denotativ. În această ipostază, pentru Lia-Dana Bălan poezia (devenită certitudine) înseamnă explorare şi experimentare. A iubirii, a perfecţiunii. A „glasului fiinţei”, la urma urmei, dar mai ales a luminii (în contrast cu întunericul existenţial): „Paşii mei lasă urme negre,/ gândurile mă dor./ Vreau să văd lumina,/ să o cânt,/ să o simt,/ să o ascult” (Vreau să văd lumina); „Vreau să învăţ/ să Te văd cu ochii închişi/ să caut lumina/ în întuneric” (Rugă); sau „Se rupe carnea/ vreau să se termine totul/ e întuneric şi vreau lumină/ un zgomot mă înnebuneşte/ vreau linişte/ ţes dureros un vis.” (Vreau lumină).

Ingenioase sunt analogiile vizând starea sinelui şi metamorfozarea naturii, poeta tălmăcindu-şi trăirile prin simboluri/ motive ale momentelor zilei, anotimpurilor ori fenomenelor naturii: „mi se scurge seara/ de pe frunte/ pe tâmple,/ prin picioare curg orele”, „plouă-n suflet”, iar pe geamuri „picură tina”, memoriile sunt zugrăvite „în culori de primăvară”, „cugetul dansează” între culorile serii, iar fulgii cad „precum clipele,/ precum anii”. Pe alocuri, această raportare eu-univers înconjurător se încarcă de note bacoviene: „Plouă-n spasm molatic,/ plouă pân’ la saturaţie./ Timpului i s-a/ dizolvat conturul./ Ploua şi-n actul de creaţie?” (De toamnă) sau „Afară e frig, ca şi-n vis,/ a-ngheţat zarea” (Frig). Impasul existenţial persistând, dese­ori se traduce prin teamă şi derută: „Zeci de răspunsuri/ sclipesc în neant./ Port umbre de/ vise uitate;/ mi-s umerii grei/

şi-mi tremură paşii./ Drumul nu-l ştiu,/ dar am pornit pe unul./ Am coate însângerate-n/ încercarea de a-l croi./ Zeci de răspunsuri/ sclipesc în neant” (Vise uitate).

Starea poetică răzbate prin versuri sensibile: „sunt un ceas/ în palma/ timpului” (Ceas), „liniştea sărută/ un copil rătăcit/ între gânduri reci/ de piatră (Copilul din mine), „revărs făptură/ peste tot,/ uit de mine” (Revărsare). Scrisul devine un liant indispensabil între lume şi poetă, între ea şi iubitul ei, între mirări şi tainele pe care le întâlneşte în universul efervescent, nelipsit de durere, al tinereţii sale. Călăuzitor, actul de creaţie reprezintă o a doua naştere, lăuntrică, devenind permanenţă: „Scrisul se aşterne pe/ treptele existenţei mele./ Dintre pete,/ se naşte, umil,/ un poet” (Naştere unui poet).

Dincolo de fondul ideatic, asumându-şi această cale a împlinirii prin poem, Lia-Dana Bălan ne demonstrează că a deprins în totalitate lecţiile stilisticii şi ale prozodiei. Metafora e plastică („Eu şi tu…/ Două lacrimi/ ce cad/ pe-aceeaşi palmă”), dar întâlnim şi repetiţia („ziua de azi/ este ziua posibilei primăveri,/ este ziua bucuriei,/ este ziua dăruirii”), precum şi interogaţiile retorice: „Cum de încape/ toată marea în/ ochii tăi?” (Cum de…); „Cum aş putea, Doamne,/…/ să îţi strig Mulţumesc?” (Mulţumesc). Alături de oximoron („alergi în întuneric/ căutând/ lumina”), nu lipseşte enumeraţia („Sunt apă pe drumul/ de flori şi de zâmbet,/ de umbră/ şi soare”) ori comparaţia elaborată („în faţa mea/ arzi în fiecare seară/ ca o lumină de veghe în/ negura gândurilor”).

Există în cartea tinerei câteva poeme-miniaturi, amintind de haiku (fără a se înscrie însă, neapărat, în rigorile acestei specii): „Nu pot să uit/ mirosul înţepător/ al copilăriei mele” (Persistenţă), „M-am agăţat/ de-o idee./ Am hrănit-o/ cu fiinţa mea” (Povestea visului) sau „Te rog să nu mai/ tragi de nervii mei./ Sunt destul de întinşi” (Rugăminte).

Lia-Dana Bălan este, aşadar, o poetă a iubirii, a sincerităţii, a lucidităţii existenţiale. Gestul său liric tinde să se configureze într-un singur poem, devenind jurnalul liric al unui spirit curat, neliniştit, rănit uneori, ahtiat după puritate şi frumuseţe. Desigur, la orizont se ivesc şi primele trădări şi deziluzii. În timp, dacă toate acestea vor izbuti să se coaguleze într-o mitologie lirică personală, poeta îşi va înscrie definitiv drumul sub semnul, pe cât de râvnit, pe atât de neiertător, al Poeziei. În această etapă, devotamentul poetei pentru poezie şi dragoste este de admirat, cum o dovedeşte şi acest mic poem impresionând prin limpezime (şi simplitate): „Iubim/ cum se topeşte/ sufletul/ în arşiţa dorului,/ cum iubirea/ ne poartă/ în dansul/ senzual/ al ielelor./ Iubim/ a muri/ prin iubire” (Iubim).

Închei cu Gând şi iubire, poem relevant pentru dimensiunea duală a liricii Liei-Dana Bălan: „Alerg spre o zi…/ Zbor îmi e fuga,/ colorez lumina./ În drum/ se-aşează Fortuna./ Leg trudă/ de lacrimi,/ mă leg de/ un gând…/ gând îmi e viaţa,/ gând şi iubire./ Iubire de gând”.