Întâlnirea rugbiștilor lupeneni / Amintiri „culcate” în terenul de ţintă al paginii

Încheiem astăzi subiectul legat de regalul rugbistic desfășurat sâmbăta trecută pe Stadionul „Minerul” din municipiul Lupeni, prin prezentarea altor câteva declarații făcute ziarului nostru de către unii dintre foștii jucători de rugby ai echipei Minerul Lupeni, sau oameni ce au avut legătură directă cu această minunată echipă a Văii Jiului, într-un sport nobil și demn. Oameni care au contribuit și ei la centenarul rugbistic de pe aceste meleaguri hunedorene și în fața cărora cei din lumea sportului, dar și din comunitate, nu pot decât să-și ridice pălăria în semn de respect.

Culiță Precup – decanul de vârstă al celor premiați sâmbătă, 80 de ani:
„Cea mai bună perioadă a generației mele din această frumoasă echipă, numită Minerul Lupeni, a fost 1973, când am fost aproape de promovarea în Divizia A. Îl aveam antrenor pe Mircea Suba, iar dintre colegi îi amintesc acum pe Tăbăcaru, Atanasiu Marian, pe Reti, pe Tripon, Tomescu sau Gălan, pe Dragomir, Andruță sau Mogoș…  Și să nu-i uit pe Șteț, Voiculescu sau Balasz ori Mihai. N-a fost să fie, echipa a mers bine, dar n-a promovat, iar de promovat a făcut-o în anul când a fost Revoluția, Minerul  obținând după 1990 titlul de vicecampioană, cea mai mare realizare de care suntem cu toții foarte mândri și azi. Că tot mă întrebați ce și cum, eu l-am prins pe tatăl dumneavoastră ca medic al echipei, apoi a venit doctorul Crișan. Președinte pe vremea mea era Sivel Furnea, un economist al Minei Lupeni și prieten bun cu tatăl dumneavoastră. Au fost ani frumoși, jucam rugby frumos, aveam condiții bune aici la Lupeni, și lumea venea la stadion să ne vadă. Rugby-ul este un sport de echipă, de dăruire, nu-l poți fenta, fentele le faci pe teren, dar nu fentezi acest sport. Dacă o faci ești ras… coechipierii nu te iartă, nici lumea, spectatorii, arbitrii, antrenorii. La rugby nu te joci, ești în formă, ești bun, intri. Dacă nu, banca te mănâncă, sau nu mai ești băgat în seamă de nimeni și pleci singur de rușine. Noi jucam de sfărmam pietre. Aram terenul. Grămada era puternică, aripile își făceau treaba, închizătorii la fel… Ce vremuri frumoase… Azi am intrat să văd dacă mai duc… Firește că simt anii, dar am avut ambiția să intru, să simt iar iarba crudă, noroiul de pe față… Este un sport unic, tare, unde nu trebuie doar forță, ci și inteligență… și joc de echipă. Da, acesta este rugby-ul: un joc de echipă. Și să mai știți ceva: un rugbist este un bărbat adevărat. Nu se vaietă ca domnișoarele, cum mai vezi pe la fotbal din orice fleac. Bă, ai vlagă, ai forță, ai bărbăție, strângi din dinți. Ce e aia miau-miau la orice căzătură? Închei prin a mulțumi celor care azi ne-au strâns pe toți la un loc, dorindu-le tuturor colegilor sănătate și fericire. Iar pentru cei care nu mai sunt printre noi: Dumnezeu să-i ierte!”.

Nicolae Ivănuș, inginer minier pensionar, fost președinte al secției de rugby și fost rugbist
„E o emoție deosebită. Mulțumesc pe această cale primăriei și consiliului local și celor care s-au zbătut pentru organizarea acestui eveniment că ne-au reunit pe toți și că ne-au făcut să simțim aceste emoții și trăiri. Eu am prins perioada de joc la Lupeni în 1989-1990, când s-a promovat în Divizia Națională. Era atunci amatorism, se și lucra, se și juca rugby, cu antrenamente, deplasări la meciuri și așa mai departe. Eu n-am mai putut continua sportul activ, deoarece aveam funcție de conducere la mină, astfel că a trebuit să mă las. Dar am fost numit președintele secției de rugby, iar asta m-a făcut să pot să-i ajut pe jucători, să-i scot din producție și să facă doar rugby. Rezultatele s-au văzut imediat, în 1992 Minerul a promovat în elita Diviziei Naționale, actuala Superligă, apoi a devenit vicecampioană națională”.

Grigore Crișan, medicul echipei de aur a Minerului
„Da, este un moment unic și este o realizare deosebită, ținând cont că azi au venit la Lupeni băieți din Italia, din Spania, din Anglia, sigur și din restul țării de departe, Constanța, de exemplu. Este o chestiune specială și mă bucur că sunt alături de acești băieți minunați care au realizat o performanță incredibilă la acea vreme. Să devii vicecampioană națională la  rugby ca echipă de provincie dintr-un oraș mic, mineresc, nu era la îndemâna oricui. De fapt, cam nimeni din echipele mici n-a reușit asta. România era dominată la acel moment de Steaua și Dinamo. Aveau bani, aveau logistică, bază materială superioară, puteau aduce pe oricine la echipă… Și, totuși, Minerul a reușit la acea vreme, în dauna altor echipe mari, cu posibilități enorme atunci, precum Grivița Roșie sau Farul Constanța. Lupeniul a promovat în 1989 și în 1993-1994 a devenit vicecampioană a țării! Vă dați seama ce dezvoltare în doar câțiva ani! S-a muncit enorm, băieții aveau talent, forță, viteză, dar au tras enorm în jocuri, nu mai vorbesc la antrenament. Exista seriozitate maximă, ca niște profesioniști au lucrat, alături de tot staff-ul, de antrenori, președinte, medic și cine mai era. Sigur că da, a existat ajutor și implicare din partea autorităților locale, din partea conducerii Companiei Naționale a Huilei, din partea conducerii Exploatării Miniere Lupeni. Rezultatele bune n-au venit întâmplător, s-a muncit enorm, au fost oameni care s-au dăruit alături de echipă și, în primul rând, sportivii au luptat până la capăt. Mai era puțin și puteau deveni chiar campioni, dar norocul, ca de fiecare dată, contează și el. Totuși, au devenit vicecampioni naționali și a fost și așa o mare performanță. Au fost niște ani frumoși, ne-am implicat, am făcut-o cu toții mai mult din pasiune și din dragostea pentru Lupeni, că bani cine știe ce nu prea erau pe-atunci. Țin minte că pe lângă faptul că eram medicul echipei, eram și psiholog. Îi mobilizam, le făceam psihoterapie, pentru că pe vremea aceea nu erau psihoterapeuți, iar acest fapt conta foarte mult. Dar, una peste alta, a meritat. Au fost realizări pentru tot Lupeniul, pentru tot sportul din Valea Jiului și Hunedoara toată, neuitând că am avut atunci la Lupeni și băieți selecționați la loturile naționale, ceea ce nu-i puțin lucru. Le mulțumesc băieților pentru tot și simt emoțiile azi ca și în prima zi, ba parcă mult mai tare…”.

Constantin Ramașcanu, fost rugbist
„Ani frumoși la Lupeni. Eu am venit la Lupeni de la juniorii Științei Petroșani, eram din generația 1970-1971. Am venit cu Pingert Cristian, cu Văduva Decebal, Ceru Mihai, Sabău Mircea… Apoi, am plecat la Berbești, în perioada 1992-1994, apoi m-am întors la Știința Petroșani. Ajunseseră conducători la Știința Mircea Ortelecan și Maricel Palamariu, care mi-au spus să-mi fac bagajele că mă iau la Știința înapoi. Atunci, țin minte că i-am prins la Petroșani pe Constantin, pe Costel Avram, pe Gabi Lăcătușu. A fost o infuzie de vreo 8-10 jucători atunci la Știința, cu rezultate zic eu bune, dar eu n-am mai jucat decât un an, până în 1995, după care m-am lăsat de rugby. Mă căsătorisem între timp, aveam alte priorități… Totuși, mi-e dor de lumea rugbiului, să știți, este un sport aparte, sunt colegi aparte. Am făcut și lupte, dar colegii din rugby mi-au rămas în suflet definitiv. Un sport frumos, nobil, e parcă altceva decât alte sporturi. O acțiune frumoasă azi și o zi în care vreau să mă bucur de foștii colegi. O parte sunt pe teren, Ceru de exemplu. Pingert e lângă mine și depănăm amintiri de la Minerul Lupeni. Ce ani frumoși!”.

V. Kelemen, fost jucător de bază în perioada de glorie a anilor 1980-1990
„Este extraordinar că ne-am putut aduna cu toții, după 20-25 de ani timp în care ne-am văzut tot mai rar sau deloc. Am jucat din 1980 până în 1994. Toți anii au fost frumoși, dar cel mai frumos an, încununând toată cariera mea, a fost anul când am devenit vicecampion cu echipa. Aia a fost cireașa de pe tort. După aceea a urmat decăderea, de la Ordonanța din 1997. De-acolo Minerul Lupeni nu și-a mai prea revenit. Nici la rugby, dar nici la fotbal. Aia a dus în cap tot sportul din Lupeni și din Vale. Păcat! Cred că trebuie făcut ceva pentru revigorarea sportului în general. Alte legi ale sportului, ale sponsorizărilor în sport, găsite soluții în orice caz. E păcat de acest popor talentat, iar sportul a fost pentru țara noastră cel mai bun ambasador. Lăsați patronii să investească, legea sponsorizării se impune a fi pusă pe tapet. La rugby nu au cum să te susțină doar autoritățile locale. Vorbim de un lot de 30-35 de jucători. E cheltuială, sunt deplasări, hrană, masă, cantonamente… Sunt multe. Așa, cu sponsorizări ar mai merge…”.