Cataloage Confort Media
Dl. Dr.ing. Valer Rebeleanu, un energic pensionar ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani, a revenit, după 2 ani, la Muzeul Mineritului ieri, 22 martie. Nu singur, ci însoțit de soția sa, doamna Zina. S-a reîntors în Valea Jiului de la Cluj-Napoca, pentru a pune un parastas pentru cercetătorii care au pierit în explozia din 1986 de la Mina Vulcan. Un gest creștinesc frumos, plin de semnificați adânci, care vorbește de la sine despre OMUL Rebeleanu.
Dl. Dr.ing. Valer Rebeleanu a comunicat redacției „Ziarului Văii Jiului” un text, pe care îl vom publica în mai multe ediții ale cotidianului nostru. (ZVJ)
Vizita la Muzeul Mineritului
În data de 23 iulie 2021 sosesc în Petroșani în dorința de a vedea locurile în care am petrecut o parte din viața. După vizita făcută la Institutul de Mine, trec și pe la Muzeul Mineritului din Petroșani. În curtea muzeului, pe lângă vagonetele existente încă din perioada când eram șef de sector la Lonea, au apărut diferite tipuri de mașini de încărcat, combine de înaintare sau de abataj transportoare blindate, scocuri oscilante, haveze etc.
Inima lui Stalin
Intru în clădire, lângă ușa, pe un poster este prezentat Imnul Minerilor. La o masă stă o doamnă, vinde bilete. Primesc bilete cu preț redus (se vede, fără explicații, că eu și soția suntem pensionari). Îmi dau seama, după cum ne întâmpină, doamna Erika Mușa îndeplinește cumul de funcții: casieră, ghid și muzeograf. Trec cu nostalgie pe lângă scule și utilaje, pikamere, perforatoare rotopercutante și rotative, târnăcop, baros și ajung la lopata minerului poreclită „inima lui Stalin”; o ridic puțin și mi se pare grea. Am făcut cunoștință cu această lopată în anul 1954, când m-am angajat ca vagonetar la mina Lupeni în brigada lui Moraru. Dădeam la lopată câte 8 ore pe zi. La ieșirea din mină, drumul până la puț părea interminabil. Eram epuizat. Lucram în special schimbul III, pentru că se dădea în plus 15% la salar. Seara, luam din baie hainele de șut încă ude și reci cu miros de transpirație și cărbune. Eram încălțat în sandale. Nu-mi permiteam să-mi stric pantofii. În sala de apel auzeam multe vorbe aspre, țipete, înjurături. Pe pereți erau lozinci cu îndemnuri la muncă a „marilor noștri conducători”. Azi mai țin minte: „Cărbunele – pâinea industriei grele” și „Omul – cel mai scump capital”. Acum, la bătrânețe, remarc dezacordul evident între lozinca și realitate.
Această lopată m-a ajutat să termin facultatea și să devin inginer, lucrând împreuna cu Nelu Timbus și Traian Matei la încărcat și descărcat cărbuni din camioane pentru centrala termică a Institutului, ca sa câștigam un ban.
Mișcările sociale ale minerilor
Mă uit peste unele documente expuse privind greva minerilor de la Lupeni din anul 1929. Trec direct la greva din 1977, când minerii au întrerupt concediul lui N. Ceaușescu, care se găsea la Neptun, chemat de vice-prim-ministru Verdeț să-l salveze, acesta fiind ținut ostatec pana la venirea lui la Lupeni. Privesc poza cu celebra „Poarta 2” unde Ceaușescu a făcut promisiuni… În continuare, mă uit obosit peste o parte a documentelor „Mineriadelor”. Discut cu Zina, soția mea.
Directorul Marian Boboc
Apare din biroul său și domnul Marian Boboc, directorul muzeului, ziarist și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din primele schimburi de opinii constat că în fața noastră se găsește o persoană sclipitoare ca inteligență și extrem de bine documentă despre Valea Jiului.
Zina observă că pe posterul privind Imnul Minerilor nu este menționat autorul versurilor și a melodiei. Urma să-i transmit ce știam eu despre acest subiect.
O consfătuire cu urmări în familie
În continuare, îl întreb pe director dacă muzeul deține broșura cu „Lucrările Consfătuirii pe țara a minerilor din industria carbonifera din anul 1952”, consfătuire prezidată de tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mă interesează broșura, întrucât în urma consfătuirii s-au petrecut evenimente care au afectat familia mea și s-a prefigurat modul de intervenție a partidului în conducerea economiei.
Dl. Marian Boboc îmi spune ca muzeul nu are broșura, dar îmi promite că o va căuta în biblioteca sa. Îl informez că în perioada respectivă minele din Valea Jiului erau în subordinea societății mixte SOVROM CARBUNE, unde director din partea română era inginerul Ioan Boconcios (soțul surorii mamei mele), iar din partea sovietica era Zubarev (nu-i cunosc calificarea). Conform actului de constituire a societății, cele doua părți participau în mod egal la cheltuielile legate de exploatarea cărbunelui și împărțeau în mod egal veniturile rezultate.
Între cei doi reprezentanți ai societății s-a născut un conflict determinat de modul cum înțelegea partea sovietică să respecte prevederile actului de constituire. Astfel, partea sovietică insista să-și achite obligațiile prin utilaje fabricate în Uniunea Sovietica la prețuri arbitrare. Aceste utilaje experimentate în subteran s-au dovedit a fi de calitate necorespunzătoare. S-au înregistrat și cheltuieli suplimentare mari determinate de introducerea în subteran, montarea, demontarea acestora. În unele cazuri s-au înregistrat rezultate mai slabe decât cu vechile metode. S-au constatat utilaje defecte, altele vechi revopsite.
Partea română a considerat fraudulos acest mod de participare a sovieticilor la cheltuieli și a cerut sistarea acestui sistem.
Conflictul era cunoscut de securitate și de conducerea partidului, respectiv de Gh. Gheorghiu Dej, dar nu era cunoscut de presă.
Dej a declarat că a venit în Valea Jiului pentru a dezbate problemele legate de creștere a nivelului de trai material și cultural a minerilor precum și de sporirea producției și productivității muncii.
În realitate, Dej pe lângă obiectivele enunțate avea de rezolvat conflictul din interiorul Sovromului, dintre partea română și partea sovietică. Acest conflict era o bună ocazie de a-și demonstra dragostea față de I.V. Stalin „marele prieten de la răsărit” și că, alături de clasa muncitoare, este un luptător acerb împotriva rămășitelor burgheziei, a inginerilor care „sabotează” procesul de producție și ignoră cele mai înaintate cuceriri ale științei și tehnicii sovietice. Dej, folosind instrumentul „luptei de clasă”, cu ajutorul demagogilor și oportuniștilor tranșează conflictul acceptând jefuirea economiei naționale epuizată după război.
În urma acestei consfătuiri, a minerilor cu Dej, asupra familiei Boconcios s-a inițiat o prigoană de către organele de partid și securitate. A fost destituit din funcția de director și din funcția de cadrul didactic al Institutului de Mine Petroșani, după care, în scurt timp, a fost arestat. (…) Vreau să remarc, că în momente critice maiștrii și muncitorii de la mina Petrila i-au venit în ajutor. Nu pot sa trec mai departe fără sa observ diferența intre minerii din anul 1952 față de conducătorii lor și a „minerilor” chemați de Iliescu „să facă ordine” în București.
Explozia de la Mina Uricani
Continuăm discuția despre diferite perioade prin care a trecut mineritul din Valea Jiului. Insistăm asupra infuziei de forță de muncă cu fii de chiaburi aduși prin detașamente de muncă în perioada „Dictaturii Proletariatului”, precum și la transformarea acestora în cei mai buni mineri. În timp ce discutăm, descopăr în sala 3 expuse aparatele de salvare Drager, pulmotoare, butelii de oxigen, calipatroane, aparate de verificare a etanșeității etc., aparate folosite de către noi în lichidarea avariilor sau la evacuarea victimelor în urma unor accidente din subteran.
Am fost salvator, aveam și eu aparatul meu de salvare pe care îl întrețineam în stare de funcționare cu calipatron nou și butelie de oxigen încărcată, astfel încât să pot intra în zona avariată în cel mai scurt timp. Instantaneu, nostalgia se transforma în emoție. Îi explic domnului Marian Boboc că mi-am reamintit cele 40 de sicrie expuse în cimitirul din Uricani, urmare a exploziei în care și-au pierdut viața 42 de mineri, revăd femei disperate și sfâșiate de durere, și parca auzeam plânsetele copiilor. Pe majoritatea celor decedați îi cunoșteam, deoarece am fost șeful sectorului înainte cu un an și jumătate. Am fost transferat de la acest sector la mina Lonea, întrucât soția mea, fiind studenta la Institutul de Mine Petroșani, nu putea face naveta din Uricani. Dacă rămâneam în Uricani poate muream în accident sau făceam pușcărie ca Mihalache. Ca șef de sector, poate, preveneam explozia și astfel schimbam destinul sau soarta familiilor. La înmormântare, din partea conducerii statului, a participat și Alexandru Drăghici, fostul ministru de interne.
Exploziile din martie 1986 de la Mina Vulcan
În continuare, îmi trec fulgerător prin memorie mulțimea intervențiilor la care am participat, primul coleg de an ars într-o explozie la Petrila: ing. Felea Mircea. Apoi, groaznicul accident de la mina Vulcan din 22 martie 1986, în care și-au pierdut viața 5 ingineri de la Centrul de Cercetări pentru Securitate Miniera Petroșani și 2 ingineri de la Vulcan. Printre cei 6 ingineri mineri, morți în accident, se număra și directorul CCSM Petroșani, prof.dr.ing. Teodorescu Constantin, absolvent al Institutului de Mine Petroșani, promoția 1958, promoție din care mai trăim Tibi Ilias, Nelu Timbus, Traian Matei și eu. Din Cluj am fost la înmormântare împreuna cu colegii mei Tokes Tiberiu și cu Matei Traian. În urma sicriului coroane de flori, multă lume îndurerată și fanfara cântând „Imnul Minerilor” – imnul robilor de sub pământ. Din comentariile de la înmormântare am reținut că prezent la mină, pe lângă conducătorii tehnici, a fost și ministrul Minelor Verdeț. Ordinul de intrare în mină a cercetătorilor de la C.C.S.M. Petroșani a fost dat de Ministru Minelor. Se comenta că Teodorescu s-a opus, considerând că trebuie să mai aștepte, întrucât se poate produce o nouă explozie, cu toate acestea s-a conformat dispoziției.
Întors acasă, așteptam cu interes PROCESUL VERBAL de stabilire a împrejurările și a cauzelor producerii exploziei, document ce se prelucra cu întreg personalul tehnic din industria minieră. Cunoșteam aproape pe toți membrii Comisiei de Expertiză Tehnică și pe membrii Comisiei de Anchetă ca buni specialiști și de o probitate ireproșabilă. Cu unii dintre ei am lucrat direct.( Aurel Chira – primul meu șef de sector, Iosif Fodor – director I.C.P.M.S.N., Claudiu Nicolau – prieten și coleg de muncă la Lonea, Aron Popa – președintele comisiei la susținerea tezei mele de doctor inginer, etc.).
După 5-6 luni de la producerea accidentului apare și Procesul Verbal de stabilire a cauzelor și împrejurările producerii exploziilor din 21 și 22 martie 1986. Analiza producerii acumulărilor periculoase de gaz metan cu mulțimea abaterilor de la normele de Tehnica Securității au fost prezentate corespunzător. Sursa aprinderii gazului în 21 martie a fost utilizarea explozivului ordinar (dinamita) de către un artificier care a murit în explozie. În cazul celei de a doua explozii, acumulările de gaz s-au produs în urma distrugerii sistemului de aeraj de explozia din ziua precedentă, iar aprinderea a fost inițiată de reactivarea unui focar în zona necontrolabilă. Era straniu. În cazul ambelor accidente s-a constatat ca vinovați au fost cei care nu se puteau apăra, respectiv morții. Să fie coincidență? Puțin probabil.
Anii au trecut. De colegii noștri trecuți în eternitate ne reaminteam la întâlnirile noastre de la fostul Institut de mine Petroșani când sărbătoream un anumit număr de ani de la absolvire și când țineam un moment de reculegere în memoria celor decedați. De obicei, o invitam și pe soția colegului nostru Teodorescu și făceam câte un pelerinaj în cimitirul din Petroșani. Azi am rămas puțini, bătrâni și bolnavi. Dintre cei care am lucrat efectiv în mină sunt singur.
A venit revoluția, minerii din Valea Jiului aveau ca singura sursă de existență munca în subteran. Toată comunitatea privea cu îngrijorare soarta mineritului din Valea Jiului, condițiile de zăcământ fiind foarte grele, rentabilitatea exploatării în condițiile economiei de piață era problematică. Trecutul devenise istorie, prezentul zbuciumat, viitorul sumbru, incert.
Cele descrise mai sus i le-am povestit domnului Boboc.
„Echinocțiu negru al cercetătorilor petroșeneni”
Înainte de despărțire, domnul Marian Boboc îmi face cadou cu dedicație cartea „Echinocțiu negru al cercetătorilor petroșeneni” împreună cu alte cărți scrise de dânsul despre Valea Jiului. Precizez că le-am citit pe toate.
Sosit acasă studiez cartea dăruita cu dedicație. Constatând unele inadvertențe între declarațiile martorilor, a persoanelor implicate și constatările reținute de comisia de expertiza tehnică și de anchetare a avariei, studiez întreaga carte cu multă atenție.
Cartea este un unicat de valoare inestimabilă și deschide o ușă (după 30 de ani de la producerea accidentului) în domeniul mineritului, despre care în perioada comunistă se scria ca privitor „pe gaura cheii” (vorba lui I.D. Sârbu ). Sau se vorbea fără să se spună nimic, așa cum rezultă din interviul dat de tov. director de la mina Vulcan ziarului „Steagul Roșu”, în luna ianuarie 1985, de unde rezulta că s-au făcut eforturi mari, care se vor materializa prin realizări de prestigiu în anul în curs și în cincinal: „Anul trecut am dat 6% din producție mecanizat, iar anul acesta vom ajunge la sfârșitul anului 30%”. Colectivul este sudat este bine coordonat și nu are probleme tehnice.
La scurt timp după acest interviu se produc exploziile de gaz metan din 21–22 martie 1986. De data asta, vorbește mina prin rapoarte, ordine de serviciu, declarații, Procese Verbale, Note – sau alte documente prezentate de martori, protagoniști și de către o parte dintre responsabili, redactate înainte de accident sau în perioada anchetei. Glasul minei se aude numai în incinta E.M. Vulcan. Organul Comitetului Municipal de Partid Petroșani publică câteva necroloage celor apropiați de victime.
Comisiile de anchetă nu puteau ignora sau mușamaliza realitatea evidentă. Abaterile de la principiile elementare de exploatare și de la Normele de Protecția Muncii sunt grave și numeroase, iar responsabilii groaznicului accident se găsesc în întreaga structura de conducere a minei și a Combinatului Minier Valea Jiului.
Abateri grave sunt înregistrate și la nivelul sectorului. Șefi de echipă mută detectoarele de gaz metan în curent de aer proaspăt sau pe vatra lucrărilor miniere, pentru a nu se înregistra gazul metan și a putea lucra prin pușcare. Șefi de brigadă, uneori maiștri mineri, le reproșează electricienilor de la stația de telegrizumetrie că „sabotează producția”. Abaterile sunt consemnate în scris în cărțile de raport, se fac și sesizări verbale și scrise direct conducerii minei. Nu se iau măsuri, se ignorau nerespectări de norme pentru a da cât mai mult cărbune. Lucrări vechi neînchise în zonă, volumul spatiilor libere consemnate de comisia de ancheta 43.000 m3!. S-au înregistrat încălcări de Norme de Protecția Muncii de și către artificieri, dar nu s-a putut dovedi că s-au efectuat lucrări de pușcare în condiții de mediu exploziv, sau că au utilizat explozivi ordinari în cărbune. Făceau și ei greșeli în scopul realizării producției, dar nu imprudente care să pericliteze viața lor sau a ortacilor.
Apare dicrepanța între situația prezentată în interviul dat de directorul minei Vulcan cu câteva săptămâni înainte de explozie și situația reala.
Acest tablou sinistru de la mina Vulcan este parte componentă a tabloului României din ultimul deceniu al orânduirii socialiste. Scos din contextul general și ignorând factorii și forțele exterioare care au acționat prin decidenții economiei naționale asupra mineritului carbonifer, lasă impresia că exploatarea cărbunelui s-a făcut în mod haotic, fără a ține seama de cele mai elementare reguli tehnice.
În realitate, explozia de la E.M. Vulcan s-a produs pe fondul unei crize energetice formidabile produse în urma unor decizii eronate a conducerii României din perioada respectivă, prin dirijarea resurselor naționale spre dezvoltarea intensivă, necorelată cu necesitățile și posibilitățile economiei, a unor ramuri industriale mari consumatoare de energie.
Realități din comunism
Criteriu de selecție și promovare în structurile de conducere a societății nu erau erudiția sau competența, ci „originea sănătoasă”, devotamentul față de Partid și Conducătorul Suprem. Selectații, trimiși pentru formare la Școala Superioară de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aceasta școală au făcut-o Constantin Dăscălescu, Prim-Ministru și Ilie Verdeț, Ministrul Minelor, devenind staliniști ca mentalitate, leniniști ca ideologie (Tismăneanu) și executanți perfecți a ideilor aberante ale lui Nicolae Ceaușescu.
Ceaușescu obsedat de „independența României” dispune industrializarea. Guvernanții cu dogma comunistă însușită temeinic la Moscova dezvoltă cu prioritate industria siderurgică, industria chimică, industria constructoare de mașini etc., fără a avea baza de materii prime din surse interne. Importam cărbune, țiței, fier și ne străduiam să exportam produse finite la prețuri mici (fiind de proastă calitate). Devenind mai dependenți de restul lumii ca niciodată (sunt și puține excepții). Ne trezim în loc de „iepoca de aur” în era „prostocrației” (în exprimarea d-lui prof. A. Marga).
Guvernanții, pentru a reduce din dezastru economic creat din ignoranța lor, au impus realizarea unor indicatori nefundamentați și nerealizabile în condițiile de zăcământ din Valea Jiului. Astfel, zăcământul este format dintr-un pachet de 20 strate, din care 9 exploatabile cu apariție sporadică la anumite mine și 2 strate (3 și 5) considerate principale care participa în pondere de cca 70% din producția bazinului. Zăcământul prin falii transversale este fragmentat la intervale de 100-500 metri în blocuri. În interiorul blocului existau laminări, inflexiuni, apofize. Minele erau grizutoase cu praf exploziv de cărbune și cărbune autoinflamabil. Presiunea rocilor asupra susținerii lucrărilor miniere necesare exploatării era excesivă și creștea odată cu adâncirea minelor necesitând cheltuieli mari de întreținere. Mecanizarea complexă în astfel de condiții poate fi aplicată în pondere mica și numai pe porțiunile de zăcământ mai puțin tectonizate. Aceste condiții erau și la mina Vulcan.
În anii 1980 zăcământul de cărbuni din Valea Jiului era cel mai tectonizat zăcământ în exploatare din EUROPA. Din aceste motive, competitivitatea exploatării acestui zăcământ era mult mai mica fata de zăcămintele de cărbuni din Silezia, Saar sau din Dombas unde stratele de cărbuni aveau o dezvoltare regulată, la mică adâncime pretabile mecanizării sau exploatării în cariere. Pentru comparație: În Dombas lungimea unui panou echipat cu complexe mecanizate era de 1.500-2.500 metri (Comunicare L.E. GRAFOV -Congresul VII Internațional Miner 1972). În Valea Jiului, din cauza fragmentării zăcământului prin falii transversale, lungimea unu panou era de 250-450 metri. Această tectonică permitea aplicarea metodelor de exploatare cu front lung și utilizarea eficientă a complexelor mecanizate în abataj în pondere mică. La aceste condiții grele de exploatare se adaugă și faptul că minele au fost proiectate pentru o anumita capacitate de producție. Creșterea numărului de abataje nu însemna și creșterea capacității de producție, fiind frecvente strangulări în transport și aprovizionare cu materiale. Acest cumul de factori nefavorabili care intercondiționau între ei, era greu de înțeles pentru Dăscălescu, Dincă și Verdeț, instruiți la Moscova, absolvenți ai „Secției Construcția de Partid”. Ei știau să dea ordine în numele Partidului, să pretindă executarea lor și să folosească discreționar pârghiile de sancționare și stimulare, fără a avea responsabilități, convinși fiind ca „Partidul nu greșește”. Erau considerați de cuplu dictatorial „Vătafi duri și intransigenți”, mentalitate transmisă și structurilor subordonate. Conducerea minei Vulcan, a preluat și ea această mentalitate dictatorială, aveau dreptul de a da ordine, dar aveau și responsabilități prevăzute în fișa postului, pe care le ignorau sau erau obligați să le ignore, când era vorba de producție pentru a evita analiza competenței lor, de către incompetenții din organele Partidului. Abaterile de la Normele de Protecția Muncii în scopul realizării planului erau cunoscute de întreaga structură de conducere politică și tehnică. Factorii politici le ignorau în mod cinic, nefiind răspunzători de consecințe. Conducerea tehnica supusă, obediență, dornică de afirmare a neglijat executarea lucrărilor care asigurau securitatea minei în scopul creșterii producției de cărbune, sperânăca nu se vor produce accidente.
Pe fondul acestor tensiuni s-a produs prima explozie de la mina Vulcan.
(va urma)
Dr.ing. Valer REBELEANU
