Cataloage Confort Media
Niciodată nu mi-a revenit o sarcină mai dureroasă, mai greu de filtrat prin rețeaua fină de trăiri… Momentele de rămas bun sunt spectaculoase în cărți sau filme, dar, în viața reală, durerea mută se insinuează în fiecare ceas al zilei, te chinuiește cu amintiri, ca niște flash-uri luminoase, ce nu te slăbesc oricât te-ai strădui să scapi de gânduri. Ca să fie dramatismul și mai complet, prietenul nostru inginerul și scriitorul Gheorghe Davidescu, căruia îi dedicăm acest mic omagiu, a plecat repede și discret, parcă grăbit să nu piardă eternitatea și nici măcar acel minim rămas bun nu a mai fost rostit… Acum, la exact șase săptămâni de la trecerea la cele veșnice, sau 40 de zile după datina creștină, a venit și acel moment al despărțirii formale de care nu am avut parte la momentul potrivit.
Nu știm câți dintre dumneavoastră au avut ori au văzut un caleidoscop, jucărioara aceea tubulară la capătul căreia pietricele mici, divers colorate, formează covorașe multicolore la fiecare rotire. Este fascinantă mișcarea cristalelor ce se aliniază în micul spațiu circular, după un model știut doar de meșterul ce l-a creat…
De ce această introducere nostalgică?! Pentru că astfel am vizualizat și noi viața inginerului Gheorghe Davidescu, ca fiind drept o succesiune de vremuri, oameni și imagini, de epoci ce s-au derulat lin sau dramatic prin fața unui om ce și-a permis, de la înălțimea a nouă decenii de viață, să facă judecăți de valoare.
Viața fiecăruia dintre noi este, la urma urmei, un caleidoscop unic, un cumul de împrejurări și evenimente ce ne definesc și ne desăvârșesc, ce concură în ultimă instanță la devenirea noastră ca oameni, dar parcă unii dintre noi depășesc, prin spectaculos, marginile, bine definite de altfel, ale spațiului desemnat, ancestral pentru fiecare… În această categorie se înscrie și omul Gheorghe Davidescu, inginer prin formație și scriitor prin vocație.
Dacă parcurgi „filmul” vieții acestui om nu poți să nu te întrebi cum de a răzbit, cum a reușit să-și atingă scopurile și, mai ales, cum a reușit să păstreze ceea ce a câștigat cu atâtea sacrificii? De aceea ne-am imaginat totul ca pe o succesiune de imagini caleidoscopice, în care am văzut un băiețel dintr-o familie numeroasă, născut la sărbătoarea celor 40 de Mucenici, în anul de grație 1930, în Gherghița de Prahova. Menit să îmbrățișeze o carieră agrară, tradițională în zonă, la vremea adolescenței și la final de conflagrație mondială tânărul prahovean schimbă „poziția caleidoscopului” și își impune dorința de a-și depăși condiția. Oricât de idilică ar fi viața prin livezi și câmpuri cu grâne bogate, nu se vede făcând asta la nesfârșit. Strânge din dinți și înfruntând un tată sever, convins că face bine ce face, devine licean la oraș. Efortul de a-și ajunge colegii din urmă este o epopee în sine. Dar, reușește, și acum am face o primă paralelă cu generația așa-zisă „mileniană”, care are parte azi de condiții de învățătură și de mijloace de informare cât cuprinde, însă extrem de reduse la mijlocul secolului trecut și care au fost suplinite de strădania acestui copil dornic să răzbată cu orice preț și, firește, și a altora ca și el în acele vremuri grele.
După bacalaureat, „caleidoscopul” vieții își modifică desenul și în loc să se mulțumească cu un post oarecare de funcționar, tânărul George mai face un pas spre devenire și se înscrie la facultate. Structura, dacă extrapolăm imaginea desenului colorat cu pietricele multiple ale caleidoscopului, nu este prea veselă în acești ani, în care este nevoit să muncească și să învețe, făcând foamea în București de atâtea ori și atâtea ori, încât în viitor, după ani și ani nici nu-și mai aduce aminte de câte ori s-a întâmplat, în condițiile în care comunismul, proaspăt instalat, îi dă și el o primă lovitură: tatăl său este arestat pentru convingerile politice.
Reușește să termine școala superioară și alege să muncească în minele din Valea Jiului, ținând cu tenacitate de visul ce l-a propulsat pe acest drum: acela de a realiza ceva în viață și de a fi un om prețuit pentru ceea ce este și face! Și a reușit! Păzindu-și mereu spatele din cauza dosarului „pătat”, a fost ținut la index în toți cei 36 de ani de muncă, dar a fost ceva ce nici cei mai înverșunați oponenți nu i-au putut lua: corectitudinea, profesionalismul și tenacitatea cu care s-a impus, urmărit mereu de ideea că ceea ce a obținut, a obținut foarte greu și cu sacrificii care nu i-au permis niciodată să riște să piardă o carieră clădită cu atâtea obstacole și greutăți.
A văzut multe, a suportat multe, dar a și realizat multe! Și la 72 de ani, mulțumit în sinea sa de ce a lăsat până atunci în urmă, dovadă puțurile, galeriile miniere și multe alte realizări din mineritul Văii Jiului, a schimbat din nou „imaginea caleidoscopului” și și-a împlinit viața, făcându-ne și pe noi părtași, prin scris, la existența sa demnă de un film. Așezat, calculat, și prin voia lui Dumnezeu umblat prin lume, a așternut pe hârtie experiența unei vieți pe care nu s-a sfiit să o îmbogățească mereu cu noi și noi cunoștințe despre locurile pe care le-a vizitat, învățând tot ce a fost mai bun de la oamenii pe care i-a cunoscut, făcându-și mereu prieteni noi. A trăit frumos și din plin, o viață pigmentată mereu, ostentativ s-ar putea spune, de dorința de autodepășire, de nou, de menținere într-o actualitate care te face mai bun, mai complet, mai complex… Și asta i-a permis să-și analizeze propria viață cu un simț autocritic de invidiat, să observe oamenii și evenimentele ce au întregit o existență demnă de invidiat.
Rezultatul, îndrăznim să spunem, este unul de excepție! Dacă privim cu detașare frumusețea acestui tablou colorat, nu avem cum să nu ne bucure faptul că am fost contemporani cu un om care toată viața s-a străduit să fie mai bun din dorința de a dărui celor din jur, familie, prieteni, societate cea mai valoroasă versiune a sa.
Vă întrebați vreodată de unde vine timpul? Sau, la fel de filozofic și abstract, încotro se duce? Ați avut măcar o dată revelația trecerii lui? Nu ne referim la cursul orar sau la derularea implacabilă a anilor, ci la urmele adânci pe care aripile sale fine le brăzdează pe obrajii noștri… Dacă ați trecut de acest mic „exercițiu” existențial, ajungeți pe treapta următoare, aceea a privirii înapoi în timp, a momentului în care exclamați: „Oare când au trecut 30, 40, 50 de ani?”. Sau, după caz, să spuneți și mai obișnuita expresie: „Ce repede a trecut viața!”. Recunoașteți trăirile? Nu este cine știe ce descoperire, dar, recunoașteți, de nostalgie nu scapă nimeni! În tot acest mix de amintiri, bucurii și regrete, ne mai lovește câteodată și câte un „fior aritmetic” și conștientizăm, cu excepția „milenienilor”, că am străbătut nu numai decenii, ci veacuri și chiar am sărit un mileniu. E o senzație de excepție să te fi născut în alt veac și mileniu și să poți spune că ai trecut pragul lor. Iar dacă viața ta a fost presărată de evenimente ce merită să supraviețuiască timpului, prezervate cu grijă în memoria afectivă, se poate spune că ți-ai asigurat perenitatea.
Fiecare dintre noi lăsăm, indiferent de timpul parcurs în această viață, o amprentă energetică, mai puternică sau de intensitate mai mică, memorabilă pentru o întreagă generație sau păstrată doar în sufletul celor dragi, unică și pe care nici neiertătorul și implacabilul TIMP nu o poate șterge.
Iar dacă destinul ți-a înlesnit calea ce duce la aducerea aminte peste timp, trecerea ta prin această viață pământeană va fi însemnat ceva, un ceva ce le este îngăduit puțin-or oameni, un ceva la care unii nici nu se gândesc. Trupul nostru are o viață limitată, dar creația minții, a mâinilor și inimii noastre este nemuritoare.
În ce ne privește, cât timp ne va ajuta aducerea aminte, imaginea acestui om, ne va însoți, ne va șopti din spațiul abstract al neuitării că mereu putem face lucruri extraordinare, că ne putem depăși condiția dacă ne dorim cu adevărat.
Cu bine prieten drag, Dumnezeu să-ți numere cu drepții sufletul tău bun!
Adriana Radu-MOCANU
Corneliu BRAN
P.S. La împlinirea vârstei de 90 de ani din luna martie, după ce a fost aniversat de prietenii din jurul dumnealui și de puținii din familie rămași, dar și de primarul municipiului, care i-a acordat cu o zi înainte o Diplomă de Excelență și s-a deplasat personal să o înmâneze sărbătoritului, alături de o sticlă de șampanie și un superb buchet de trandafiri, regretatul Gheorghe Davidescu ne-a spus: „Copii, mă simt din ce în ce mai slăbit. Aș dori să ating suta de ani, ar fi un mic record al familiei mele și o dorință a mea, dar cred că rămân la cei 90, nu știu de ce, asta simt acum, sper să mă înșel dar nu cred…”. Din păcate, a avut din nou dreptate… A plecat dintre noi la Ceruri pe data de 26 august, într-o zi de Sfântul Adrian, demn și discret, exact așa cum a fost toată viața și exact așa cum a și venit în Vale acum peste șase decenii.
