Gilbert DANCO / „realitatea poemului sau realitatea pur și simplu”

Intitulez prezentarea celui de-al șaselea volum de versuri publicat de poetul Marian Boboc – „str.bețivilor. poeme de iubire” (Editura Fundaţiei „Alfa”, Cluj-Napoca, 2018) printr-un vers care îi aparține autorului însuși și pe care îl regăsim într-un poem din cea de-a doua sa carte – „prima putere în pat”, apărută în anul 1996, așadar în urmă cu 22 de ani.

Nu știu dacă 22 de ani reprezintă mult sau puţin pentru un poet și pentru poezia sa. Am ales însă acest titlu din două motive foarte precise: mai întâi, mi-am propus să urmăresc continuitățile și discontinuitățile poeziei lui Marian Boboc pe parcursul celor mai bine de două decenii (chiar mai bine de trei, dacă ne gândim la faptul că, de obicei, poetul scrie cu ceva timp înainte să publice); în al doilea rând, vreau să evidențiez un aspect al poeziei sale mai puțin vizibil, un aspect pe care criticii săi ori nu l-au subliniat defel, ori l-au amintit doar în treacăt. Cu toții putem observa că Marian Boboc descrie în poemele sale imagini, peisaje, sau mai bine zis bucăți de peisaje, urbane, ori personaje care relaționează erotic, amiabil sau chiar conflictual, toate acestea conturate și impregnate de caracteristicile unei autentice boeme. Citind poezia autorului nostru vom reconfirma, artistic de data asta, celebra afirmație care definește cultura actuală: „periferia este pretutindeni și centrul nicăieri”. Din acest punct de vedere, poezia lui Marian Boboc a rămas consecventă cu ea însăși. Dar mai puțin vizibil este jocul dintre ficțiune și realitate sau, cum inspirat spune poetul, dintre „realitatea poemului” și „realitatea pur și simplu”.
La nivel pur descriptiv, această conjuncție este lesne de sesizat pentru că întotdeauna textul finit rămâne o sinteză între o imagine materială sau închipuită și filtrele-cuvinte prin care poetul  captează și amănunțește acea imagine. Dar realitatea-ficțiune sau ficțiunea-realitate este aici mult mai complexă pentru că, pe de o parte, poemul își produce propria sa realitate și, pe de altă parte, el recunoaște inserția personajelor literare consacrate într-o realitate care se situează în indiferenţa dintre „realitatea poemului” și „realitatea propriu-zisă”. Pentru primul caz, aleg spre exemplificare un frumos pasaj din ciclul „Benzinăreasa”: „înainte să zboare/ în țările calde/ păsările călătoare/ poposesc/ la benzinărie (…)/ benzinăreasa le face plinul/ (e neobosită în zilele acelea/ nedezlipită de pompă)/ după care le arată/ cu duioșie traseul migrației/ desenat în palma ei”. Pentru al doilea caz sunt sugestive poemele din ciclul „Romeo și Julieta”. Exact ca în romanul „Negura” al lui Miguel de Unamuno, unde personajele sunt „mai reale” decât autorul și cititorii acestuia pentru că, pe linie temporală, cele dintâi le supravieţuiesc celor din urmă, Romeo și Julieta surprinse de poetul Marian Boboc dau dovadă de o mai mare „luciditate” decât turiștii, spectatorii și cititorii care se înfruptă de atâtea secole din iubirea lor: „julieta/ de ce nu mă lași/ să-mi dorm somnul de veci/ în cavoul operei literare/ între cuvintele reci/ julieta înţelege odată/ că și noi personajele/ avem dreptul la viaţa noastră/ la singurătate și intimitate…”. Se creează astfel un nou, frumos și durabil tip de realitate în care Julieta, la rândul ei, răspunde: „fii serios și spune-mi că/ mă iubești indiferent/ de ce spun exegeţii literari/ despre mine/ ei nu m-au văzut niciodată/ goală doar cu cercei și inele…”.  Din punctul meu de vedere, aceste două poeme – „Julieta, dragostea mea” și „Romeo, iubirea mea” – sunt de o încărcătură deopotrivă poetică și filosofică, cu un mesaj care lasă urme adânci în conștiinţa cititorilor care, prin însăși această calitate de cititori, se vor succeda mereu, în timp ce cuplul Romeo&Julieta va rămâne același.
Sigur că poetul Marian Boboc este experimentat în compunerea poemelor de dragoste. Aceasta denotă o altă constantă a poeziei sale de la începuturile ei și până în prezent. În poezii, autorul nostru este infidel pentru că e veșnic îndrăgostit, îndrăzneţ, tandru, uneori stăpân, alteori sclav, dar întotdeauna poet. Și în această carte întâlnim multe „poeme de iubire” – după cum ne avertizează și partea a doua a titlului ei – de o frumuseţe deosebită, poeme care, cred eu, sunt cele mai seducătoare pentru cititori, dar mai ales pentru cititoare: „ia-ţi rochia de vise pantofii de paradă/ coboară majestuoasă scările de fum/ aruncă-te pe mine ca pe-o pradă/ ay cum miroși a sânge și parfum” („Sânge și parfum”) sau în „Iubito, mă pregătesc de război” – un poem de iubire mai cu… nerv: „în noaptea asta sigur nu voi dormi în post/ cu limba voi trage pe coapse trasoare/ vei fi avionul meu de luptă low cost/ cu care voi face lupinguri din pat până la soare”. Dorinţa poetului în faţa femeilor care-l bântuie este exprimată sugestiv și amuzant în versul: „dă-ţi doctoratul cu mine în săruturi”.
Străbătând încă o dată volumele de versuri ale lui Marian Boboc, observ, pe alocuri, o anumită completare în tehnica scriiturii sale, vizibilă atât în volumul de faţă cât și în precedentul – „Orașul de la capătul poeziei”. Este vorba despre o mai mare atenţie pe care poetul o acordă poemelor concentrate, de tip haiku, poemelor-glonţ: „sunt un pescăruș/ fără aripi/ pe o corabie care se scufundă/ în fiecare zi” sau „VINE IARNA/ între sânii tăi/ nu voi mai secera/ cuvinte”.  Rămâne de văzut dacă, în timp, acest tip de poeme va câștiga teren în scriitura lui Marian Boboc. Deocamdată, să ne ameţim ușor și plăcut pe/prin ”str.beţivilor. poeme de iubire”.

de Gilbert DANCO