Gheorghe Truță vă prezintă / O ZI DIN VIAŢA UNUI JURNALIST FĂRĂ...

Gheorghe Truță vă prezintă / O ZI DIN VIAŢA UNUI JURNALIST FĂRĂ JURNAL

Timp de citire: 51 minute
  • Piesă în cinci tablouri după „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” de Ion D. Sîrbu l Piesa nu se ală în repertoriul Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” Petroșani!

Personajele:

GARY

OLIMPIA

UMBRA  RABINUL SOMMER

UMBRA   MAMA

UMBRA   TATĂL

MOŞU

PROFESORUL MEFISTO

BĂTRÂNUL ACTOR

CAFTANGIU

UMBRA  BLAGA

UMBRA   GORBACIOV

Un cerşetor, un „civil”,  VOCEA, voci..

Pasajele marcate cu bold sunt citate din Jurnal.

TABLOUL  I

O cameră modestă, dintr-un bloc „socialist”, cufundată în penumbra unei dimineţi-devreme: sufragerie, bucatărie, hol. Cărţi peste tot: pe rafturi, pe pereţi, pe duşumea, care ameninţă să se prăvălească şi să soarbă aerul, puţin, dimprejur. Al doilea obiect „sacru” al încăperii e Frigiderul: mare, alb, ca un bibelou, la vedere. Într-un colţ, delimitat de o simplă linie şerpuitoare de cretă albă sau, la latitudinea Regizorului, de o perdea incoloră, e Pavilionul Umbrelor. De aici vor păşi, pe rând, văzute doar de Gary şi, evident, de spectatori, Personajele-Umbră. Se vor deosebi de Personajele-Vii prin îmbrăcăminte: un soi de anteriu simplu, cenuşiu şters, purtat deopotrivă, ca o uniformă a umbrelor, de bărbaţi şi femei. Umbre vor fi uneori chiar personaje vii, dar care în mod real nu pot lua parte la scena respectivă. Cele cinci tablouri pot  face  parte din anotimpuri diferite, împreună alcătuind o zi cât o viaţă.

  Gary, singur, se aşază la măsuţă. Intră Olimpia zgribulită, vânătă de frig.

OLIMPIA (ţipăt mic): Gary… stai pe întuneric?!

GARY: Întunericul stă prăvălit peste mine! E ca în fraza aia, pe care o aud tot mai des:  C u t a r e   e … pe moarte. Mai grav este când Moartea e pe… C u t a r e!

OLIMPIA (îşi suflă în palme): Ai chef de panseuri, Gary… mă bucur că azi eşti mai vesel! (În cameră, lumină puţină… Decisă!) Aseară ne-am culcat cu găinile şi am economisit o juma de kilovat… azi ne putem face de cap! (Apasă comutatorul: degeaba…) Uitai că intrarăm în programul de iarnă, cu lumină de la nouă…

GARY:… la două!

OLIMPIA: Uf, mi-a degerat deştiu’ ăl mare! (Fuga la aragaz: fâsss…) Dar nu e nici gaz, Gary.

GARY(calm): Şi gazul vine la tot la nouă şi pleacă la două fix,  Limpi!

OLIMPIA: Aşa e, am uitat…

GARY: N-avem curent, nu e gaz… dar măcar avem lapte.

OLIMPIA: Poate mâine… Ieri m-am dus la rând la ora şase… şi s-a terminat laptele cu zece persoane înaintea mea. Azi am fost la patru…  şi s-a terminat chiar la mine. Îmi venea să plâng… de ciudă şi mai ales de frig:  sunt doişpe grade minus afară.

GARY:  Nu te mai duci deloc, Limpi dragă! Ştiu că o faci pentru mine… dar îţi jur că nu-mi  trebuie nimic cu preţul ăsta! Te implor, Limpi!

OLIMPIA (hotărâtă): Ba mă duc! Eu sunt vinovată, că am ajuns târziu: acu’ cinci zile m-am dus la trei … şi-am prins. Azi-noapte, am pus ceasu’ să sune la două jumate… da’ nu l-am auzit. Visam că stăteam sub nuc, la casa părintească, cu tine şi cu soră-mea, şi mâncam plăcinte cu mărar. Doamne, niciodată n-am fost mai lipsiţi ca acum… Tata, Simion, dintr-un singur salariu la Atelierele C.F.R, ţinea o casă cu patru fete, toate date la şcoală… dar nu ne lipsea pâinea de pe masă. Laptele îl dădeam la pisici… Cînd mergeam cu mama-n piaţăpiaţa vuia de zgomot… tarabele erau pline de tot ce vrei… Nu mai vorbesc de sărbători…  La sărbători masa se-ncovoia de cozonaci, plăcinte şi fripturi. Acum, mă gândesc cu groază că vine Crăciunul… De Paşti n-am roşit decât trei ouă: şi p-alea mi le-a dat vecină-mea, de milă. Ea a stat la coadă,   şi-a prins… Bate-i Dumnezeu de ruşi!

GARY: Ce-ai tu cu ruşii la şase dimineaţa?!

OLIMPIA: Am… că ei au adus comunismu’. Pe care, e drept, şi noi l-am acceptat, unii cu entuziasm… Apa nu acceptă uleiul: îl obligă să îi acorde favorul de a fi doar o pată rotundă şi strălucitoare…

GARY: Comunismul nu l-au adus ruşii, Limpi.

OLIMPIA: Da’ cine?!

GARY: Dumnezeu.  Dumnezeu a pus ochii pe nişte popoare şi a zis: ia să-i vedem cum respiră sub un nou regim!

OLIMPIA: Am căzut din Graţie: Dumnezeu s-a lepădat de noi! Dar până la Dumnezeu… să vedem ce punem pe masă!

GARY: Măcar nu te mai necăji, Limpi: N-avem lăptic, bem ceai de tei.

OLIMPIA: Flori de tei avem… dar era gata să n-avem nici d’alea! Astă-vară am suit-o pe Lulu, fata vecinei de la parter, în tei. Ea le culegea şi ni le arunca… eu cu mă-sa le culegeam, din iarbă… Mi-a plăcut… eram ca-n copilărie! Ne-am umplut desăgile… şi când ridicăm fruntea… lângă noi un haidamac, cu ghioaga în mână. Ce faceţi aici? zice. Ăştia sunt copacii… poporului! Dup-aia m-am dumirit ce voia să spună: eram în parcul Romanescu numit Parcul Poporului! Atunci, pe moment, m-am pierdut şi abia am îngăimat, ca proasta: Da, noi suntem… din popor, toa’şu… Naivitatea mea ne-a şi salvat: omul ne-a privit pe sub sprâncene, preţ de câteva clipe, şi, încet, s-a îndepărtat. Nişte amărâte, o fi zis. Avea dreptate. Suntem nişte pârliţi… tot poporul ăsta… în afară de câţiva. Când văd un cerşetor mi-e ruşine să-i dau bănuţul: cum să dea un sărăntoc de pomană altui sărăntoc?! Da’ m-am luat cu vorba… mă duc să fac ceaiul. (Roteşte rozeta robinetului: fâsss… Ţipăt.) Nu e nici apă, Gary!

GARY: Aici Partidul a gândit dialectic: dacă nu e apă, să nu fie nici foc. Poate se iscă un incendiu… cu ce-l stingi?!

OLIMPIA: Noroc că nu sunt proastă chiar toată ziua: aseară am oprit apă pentru flori! (Toarnă apa dintr-un blid într-altul şi pune vasul pe aragaz. Fâsss… Ţipăt.) Am uitat că nu e gaz! (Repliere.) Bine că n-am găsit lapte… n-aveam cum să-l fierb! (Tot mai stăpână pe sine.)  Gary, pot să fiu niţel crudă?!

GARY: E riscant, Limpi: Forma cea mai copilărească a prostiei e cruzimea.

OLIMPIA: Ba eu o să fiu o ţâră crudă, Gary.  (Ia din raft  Cartea de Bucate de Sanda Marin.)  Fii atent,  citez din Biblia bucătăriei.  Primul fel: ochiuri la capac.

GARY (mârâit): Ştii bine că n-am voie ouă…

OLIMPIA: Atunci… friptură în sânge cu garnitură de hrean.

GARY: La diabetul meu, Limpi…

OLIMPIA: Păi vezi, Gary… de-asta Partidul nu-ţi dă mâncăruri grele… că nu le poţi duce! Are grijă să nu crăpi… Totuşi, eu ţi le pun pe masă! Ascultă: ostropel de căprioară cu sos de mandive, măduvioare de miel cu garnitură de raci copţi şi salată de asparanghel… gulii cu ciuperci, iepure în sos de vin, viţel cu bame şi costiţă cu garnituri de roşcove şi castane.

GARY (oare…): Există pe lume… aşa ceva, Limpi…?

OLIMPIA: Avem şi noi: din toate… câte nimic! (Zvârle cartea.) Dar ne-a rămas cafea rece, de aseară! (Toarnă în două ceşcuţe: degetare…) E gata micuţul dejun, Gary:  simplu, dietetic, nu faci burtă! (Grijă.) Mîine o să avem lapte, jur! Am să mă trezesc la unu noaptea… nici nu mă mai culc! (Oftează.) Ne ocolesc până şi bucuriile simple…

GARY: Ce sunt acelea „bucurii simple”, Limpi?

OLIMPIA: Pentru bunicii mei şi pentru mine, în copilărie, bucuria totală consta în mirosul de pâine caldă, în bunicul scoţând din stup un fagure plin şi dându-mi-l să-l gust, în cositul pe rouă, dimineaţa, în prinderea cu mâna a unui păstrăv, în dormitul pe şubă în podul cu fân, în şuşuitul laptelui muls în şiştar, în botul umed al viţeilor, în strugurii mâncaţi cu pâine şi caş… Astăzi, fiind intraţi într-o altă zodie, bucuriile simple sunt cu totul altele: mă bucur că am procurat cartofi, că am făcut rost de insecticide, că mai am gumilastic pentru chiloţii tăi… mă bucur cînd mai avem slănină şi parizer pe două zile, că am găsit pâine hipoglucidă, şi, în sfârşit, zaharină, mă bucur că vei face rost de două kile de telemea fără de care e vai de diabetul tău…

GARY (sorbind cu înghiţituri mici): Heraclit de Craioviţa ar spune: ”Nu te scalzi de două ori în aceeaşi … sărăcie.”   Limpi, noi, de două  ceasuri vorbim numai despre mâncare…

OLIMPIA: Ipostaza sărăciei lucii e chiar blocul nostru: două sute de celule organizate în jurul a două pubele de gunoi fetid… pe care le ocolesc şi câinii: nimeni nu aruncă măcar o firimitură!

UMBRA RABINUL SOMMER (face un pas dincoace de teritoriul marcat al Pavilionului Umbrelor. Ţeapăn. Cum spuneam, îl vede doar Gary.): Toate societăţile care pun în prim plan hrana sunt rudimentare. E o reîntoarcere la Comuna Primitivă, unde principala grijă era mâncarea. A economisi o bucată de carne pentru a doua zi, când capul familiei s-ar putea să nu agaţe nimic în săgeată, e un reflex de om al cavernelor. Frigiderele de azi sunt monumente de Preistorie. Excesul de economisire mă duce uneori cu gândul la enorma risipă de viaţă şi materie din Natură. Ce-ar fi dacă fluturii şi păsările ar încerca să zboare folosind o singură aripă, dacă peştii ar renunţa la surplusul de înotătoare laterale iar copacii ar lua iniţiativa să înfrunzească primăvara, folosind frunzele rebutate toamna trecută?! (Un pas în spate, dincolo, în Pavilionul Umbrelor.)

GARY: Am ajuns o naţiune obsedată de haleu… (Viziune.) În acest moment… deasupra noastră, în apartamentele din stânga, din dreapta şi dedesubt… în tot blocul, în tot cartierul… în tot oraşul… în toată ţara… suntem douăzeci de milioane de făpturi care, în aceeaşi clipă, trei, cinci… douăzeci de ore pe zi nu vorbesc şi nu gândesc decât despre mîncare, care fac planuri din timp la ce coadă să se mai aşeze azi, mâine… în fiecare zi! În orice casă se găseşte  un monument al disperării: frigiderul. Alb, curat şi gol. Gol ca un angajament solemn. Gol ca un cântec de ziua recoltei.   În  ’40, ştiindu-se că sunt de stânga, eram trimis mereu în linia întâi. Acum, când stînga e la putere, sunt trimis în linia întâi a foamei. Ce zici de asta, Tată?

Umbra Tatăl păşeşte, împreună cu Umbra Mama, dincoace de”limitaţie”. Se aşază amândoi la masă, lângă Gary.

UMBRA TATĂL: Puterea este întotdeauna de dreapta.

GARY:   Eu în toate am fost, vorba lui Limpi, cam stângaci… adică de stânga!

UMBRA TATĂL: Stânga rămâne de stânga numai atâta timp cât visează sau luptă pentru putere: de îndată ce-a cucerit această putere, încet-încet  ea trece, lent dar sigur, spre dreapta. Din acest moment, la stânga nu rămân decât văduvele, orfanii, cărturarii singuratici, câţiva foşti dascăli, majoritatea comuniştilor naivi, prea sentimentali sau prea citiţi.

GARY: Mă recunosc aproape în fiecare categorie!

UMBRA TATĂL:  De stânga sunt ţăranul şi muncitorul, luaţi câte unul. Şefii-când se îmbată, când se rotesc, după ce ies la pensie…

GARY: Eu mă socotesc un soi de proletar naţionalist.

UMBRA TATĂL: Pentru un proletar naţionalismul e o tâmpenie de beţie: pentru un muncitor, naţionalismul e un lux de care se poate lipsi.

GARY: Totuşi… ce e un proletar?

UMBRA TATĂL: Proletari sunt doar muncitorii zilieri nesindicalizaţi. Lumpen-proletarii sunt şomerii, argaţii, beţivii şi vagabonzii, adică cei fără noroc.

GARY: Atunci, m-am decis: eu am fost mereu în ultima categorie! Dar cu naţionalismul nu m-am lămurit…

UMBRA MAMA: Frate-meu, Alois Glaser, s-a întors şchiop din război. Era căruţaş la cârciumarul evreu, bea de unul singur, şi gândea cu voce tare. „Aşadar, vorbea singur, nu mai am niciun fel de naţiune. Am fost ceh, nu mai sunt, am fost neamţ, nu mai sunt, am fost ungur… nema .” „Domnii, spunea frate-meu, au dreptul să treacă de la un rege la altul, dintr-un partid într-altul: ar trebui şi noi să trecem dintr-o limbă într-alta… Uite, eu m-am săturat şi de români, îmi dau demisia, mă mut…” A murit sărac, undeva în Burgenlandul Austriei. Vorbea curent, ca şi mine, vreo cinci limbi austro-ungare.

OLIMPIA: Tu ce faci, Gary… vorbeşti singur?!

GARY: Înaintăm bâjbâind spre propriul nostru trecut. Vorbesc cu umbrele mele. Tocmai conversam despre limbi!

OLIMPIA: Ieri, când curăţam cartofii pentru care ai stat tu la coadă o juma’ de zi, mi-a venit o idee S.F., pe care mi-am zis să ţi-o vând. O cumperi?

GARY: Depinde de preţ!

OLIMPIA: Pentru scriitorii săraci e gratis: Într-o civilizaţie super, se constată deodată că Limba s-a îmbolnăvit şi e pe moarte. S-a săturat de oameni, se retrage din Lume. Apar întâi bâlbâiţii, apoi pălesc scrierile, piere textul cântecelor, amuţesc oratorii din tribune… Noţiunile, asemenea unor scoici goale, se sfarmă şi se topesc în pământ…

GARY:  Limpi… miroşi a Odobescu!

OLIMPIA (impasibilă): O expediţie, plecată pe urmele Limbii dispărute, găseşte într-un crater de vulcan doi tineri care, iubindu-se, redescoperă Cuvântul edenic…

GARY: Deja ai intrat pe uliţa Romeo şi Julieta!

OLIMPIA (uşor „dezunflată”): Nu-ţi place?! Şi eu care credeam că va fi o capodoperă… (Stoică.) Da’ tot  ţi-o spun: Expediţia, după ce caută inutil pe tot globul, şi chiar în Cosmos, îşi aduce aminte că la Jilava, în secţiunea de femei, au fost uitate două gaiţe valahe. Le caută, le găseşte: ele povestesc, bârfesc, se roagă şi blesteamă în cea mai pură din limbile moarte… ( Gâlgăit de apă pe ţeavă…Olimpia, ţipăt.) A venit… în sfîrşit, apa! (Sare, cu o sprinteneală surprinzătoare.) Mă duc să spăl vasele!

Se aprinde, brusc, şi lumina: monumentul „Frigider” începe să toarcă tare, stenic. Izbucneşte Radioul:

RADIOUL: …la Moscova tovarăşul Mihail Gorbaciov, prim secretar al PCUS, a primit delegaţia de Partid şi de Stat condusă de tovarăşul Constantin Dăscălescu, prim ministru al Guvernului… (Linişte:” s-a luat” din nou curentul..)

GARY (întorcându-se la ai săi. Mamei.):  Când îţi plângeam pe umeri că m-au dat afară de la revista „Teatrul”…

UMBRA MAMA: Ţi-am spus aşa: Dacă nu te lasă să scrii în limba română, dă-ţi demisia de la români şi treci în altă limbă. Nu scrie nicăieri că trebuie să murim în limba în care ne-am născut…

GARY (reverie): O veveriţă înnebunită, gonind înlăuntrul unei colivii ce se învârte. Ea aleargă, colivia se învârte şi totuşi totul stă pe loc. Stăpânul acestei jucării dureroase se amuză prosteşte. La cererea mea opreşte învârtirea şi îi strecoară printre gratii, bietei prizoniere… o nucă. Mă doare capul, mă doare inima, veveriţa asta seamănă cu mine, seamănă cu generaţia mea, cu poporul meu…

RADIOUL (revenit): … tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În cadrul Plenarei  s-au subliniat măreţele realizări ale poporului nostru pe drumul socialismului triumfător. Numai în ultimul an producţia de cereale a crescut cu două sute patruzeci şi doi la sută, producţia de lapte şi produse din carne pentru populaţie s-a dublat…

Olimpia se repede şi închide Radioul.

OLIMPIA: Bată-vă Dunmezeu…. (Mâna la gură: şi pereţii au urechi!) Doamne, ce-i cu mine… acu’, la bătrâneţe, îmi lipsesc pârnaie?!  

Umbrele Tatăl şi Mama se retrag, cuminţi, dincolo… Gary se îmbracă.

OLIMPIA: Unde ieşi pe frigu’ ăsta?!.

GARY : Moşu’ mi-a vândut un pont: cică, miercurea pe la unşpe, la Alimentara de lângă Teatru se bagă mezeluri. Mi-e dor de nişte parizer…

OLIMPIA: Şi mie…de caviar! Şi de şampanie de Bordeaux…

GARY: Ştii bine că nu sunt pofticios… dar diabetul ăsta mă roade. (Brusc, aproape inexplicabil, furios.) Vreau măcar parizer … doar eu aduc bani în casa asta!

Olimpia: uşor „interzisă”. Se dezmeteceşte, ia o farfurie, pune în mijlocul ei o bancnotă de o sută şi i-o aşază  în faţă.

OLIMPIA (uşor îndârjită): Asta  aduci… asta mănânci!

GARY (o mângâie): Buna mea Sfântă Vineri… a fost o glumă!

OLIMPIA (gata să izbucnească în lacrimi): Foamea nu e o glumă, Gary. Foamea e Infernul. Iisus nu a vorbit niciodată despre Infern pentru că nu a fost niciodată însurat! Nu a cunoscut Femeia, dar nici Foamea… aşa cum o cunoaştem noi, de ani buni… Ce să fac?! Am şi ghinion: cum mă pun la o coadă… se termină  o r i c e, chiar în faţa mea. În ultima vreme nici chibrituri nu mai prind…

GARY: Lasă… Moşu’ mi-a promis că-mi ţin rând şi la varză. Dacă nu parizer… măcar varză.

UMBRA TATAL (din pragul Pavilionului Umbrelor): Ştii ce mă supără la voi? Că sunteţi prea scorţoşi. Că toată ziulica vorbiţi numai despre mâncare, servici, sărăcie. Şi noi, ştii bine, Gary, eram săraci. Eram oameni chiar foarte săraci, locuind într-o mizeră colonie minieră… dar participam anual la patru baluri mari, la câteva nunţi, la dese patreceri de familie. Eu aveam zilele mele de sindicat, cârciumă, „vandră”.

UMBRA MAMA:  În fiecare seară, după ce vă culcam pe voi, copiii, plecam nu în vizită, ci „în poveşti”. Mă culcam după ora unu noaptea. Duminica eram cu toţii la biserică…

UMBRA TATA: Eu cântam în cor.

UMBRA MAMA: … după masa la obligatoria plimbare în parc. Fanfara cânta frumos, lumea trebuia să vadă cum suntem îmbrăcaţi. Existau popice, fotbal, chermeze. Joia şi duminica vedeam un film mut.

UMBRA TATĂL: Ieşiri la iarbă verde de 1 Mai, Sânzâiene,  şi Sfântă Maria Mică.

UMBRA MAMA: Eu, catolică rurală, băteam regulat, pe jos, lungi pelerinaje la Lupeni, Haţeg, Radna. Veneam obosită, dar fericită. Plină de lumină.

UMBRA TATĂL: În conced, plecam „la coasă”, la momârlani. Stăteam câte două săptămâni la Băniţa, Baru-Mare sau Merişor.

UMBRA MAMA: Se citea enorm în colonie, se cânta seara. Numai pe uliţa noastră erau două trompete şi un clarinet.

UMBRA TATĂL (dă din cap dojenitor): Nu mai ştiţi să vă distraţi. Nu mai râdeţi. Nu mai cântaţi. Nu mai trăiţi!  (Se retrag.)

OLIMPIA: Gary, înainte de orice…ar trebui să mergem la cimitir.

GARY: Limpi, la cimitir se merge ultima dată… Dar, dacă vrei, ne putem sinucide, discret şi cuminte, împreună.

OLIMPIA: Cât timp mă mai pot ruga, cât timp mai pot înjura… nu. Însă… sunt capabilă să suport orice umilinţă, să rabd oricât, să stau fără foc, fără lumină şi flămândă, dar vreau un loc de veci al meu!

GARY: Bine, Limpi, ştiu… Candid zice că la Bucureşti trebuie să te înscrii din timp pentru cimitir sau la rând pentru crematoriu.

OLIMPIA: Păi… şi la Craiova există o planificare „ştiinţifică”  pentru sicrie: dacă nimereşti să mori când s-a terminat cota pentru municipiu, atunci trebuie să alergi la Caracal, Turnu Severin sau Piatra-Olt. Benzina sau motorina pentru camionul funerar trebuie să o ai gata într-o canistră. Dacă ai legături la arhiepiscopie, poţi cumpăra câteva kilograme de făină pentru colacii de pomană.

GARY: Nu am bani la CEC, nu am loc de veci, nu sunt înscris la fondul de înmormântare… nu am canistră, nici nu am unde să o ţin. Aş vrea să fiu dus la Petrila, lângă părinţii mei.

UMBRA MAMA şi UMBRA TATĂL (din pragul Pavilionului): Te aşteptăm, Gary, să vii în pământul nost’ ! (Dispar.)

    GARY: Dar cine mai aprobă azi un camion dintr-un judeţ în altul?! Aş dori să-mi cânte fanfara minerilor: dar mai există această fanfară?

UMBRA MAMA şi UMBRA TATĂL: Există, Gary! O auzim mereu cum trece pe aleea cea mare, unde suntem şi noi… Cântă aceleaşi melodii, au aceleaşi alămuri

GARY: Însă… mai am eu dreptul la ea?  Mă mai primeşte Patria în pământul ei?

OLIMPIA: Eu nu vreau nici fanfara minerilor, nici colaci… vreau un loc de veci, aici. Pentru mine Patria e locul meu de veci. M-am întâlnit ieri cu Lizi.

GARY: Dar nu e în Israel ?!

OLIMPIA: A venit să pună o floare la căpătâiul lui Petrică, doctorulAm rugat-o să ne vândă locul doi rămas liber, de lîngă soţul ei. Ea a zis: „Vi-l donez, numai voi meritaţi să dormiţi lângă bunul meu Petrică.”

GARY:  Eu m-aş duce chiar acum să dorm lângă bunul meu prieten …

UMBRA MAMA şi TATĂL: Nu, Gary… nu te-ngropa în pământ străin!

GARY (doar pentru ei…):  Încă nu-i cazul… şi m-aşteaptă rândul la varză!

UMBRA MAMA: Gary, simt că porţi în suflet o teamă…

GARY: Mi-e frică, mi-e frică să nu fie adevărat că Dumnezeu nu există!

UMBRA MAMA (îl mângâie pe creştet): Frica asta  e o dovadă că El există în tine.

Cele două umbre dispar.

OLIMPIA: Gary… cu mormântul meu nu glumesc! Şi nu trebuie amânat… până nu pleacă Lizi din ţară!

GARY: Nimic nu se naşte, nimic nu se rezolvă… totul se amână. Lavoisier de Lipscani. Limpi, muza mea clandestină… ce să fac?!

OLIMPIA: Trebuie să ne interesăm oficial la administraţia cimitirului. (Oftat.) Din clipa cînd vom avea metrii noştri pătraţi, vom face discrete plimbări înspre acolo, vom fi mai liniştiţi, mai calmi. Mai în rândul oamenilor bine…

GARY: Bine… (Telefonul.) Alo… Administraţia cimitirului? Bună ziua, o informaţie, vă rog… Sunt un cetăţean care ar dori un loc de veci… (Acoperă receptorul.) Cu vedere spre mare, desigur, şi confort unu…

OLIMPIA (îngrozită): Gary!

GARY (redevenind serios): Da, ca donaţie…

VOCE FUNCŢIONARULUI: Sunteţi capul familiei?

GARY (continuă jocul de a acoperi receptorul la unele cuvinte): Oficial, da…

OLIMPIA: Gary!

VOCEA: Atunci… dumneavoastră ca cap al familiei trebuie să vă adresaţi la E.G.O…

GARY:  Alter… Ego?!

VOCEA: Exploatarea de Gospodărie Orăşenească, tovarăşu… Dar vă trebuie neapărat un Certificat de muribund.

GARY: Ce e ăla?!

VOCEA: O dovadă că suferiţi de o boală gravă. Dacă sunteţi cardiac înregistrat e mai uşor. La alte boli, e mai greu.

GARY: Posed una bucată diabet zdravăn…

VOCEA: N-aveţi nicio şansă. Cu diabetul se poate trăi şapte ani.

GARY: Îl am de douăzeci.

VOCEA: Să-l purtaţi sănătos! Dar la fiecare şapte ani locul trebuie cumpărat din nou.

GARY: Bine, presupun că fac rost de o boală zdravănă.

VOCEA: Cu acest certificat şi o cerere, plătiţi taxa pentru Comisie, cu talonul de pensie, cu dovada că nu aveţi taxe restante sau procese de moştenire în curs, cu altă dovadă că nu aveţi avere la ţară, puteţi cere respectivul loc pentru două persoane, suprapus, conform regulamentului. Iar donatoarea nu are voie să doneze…

GARY: Dar e donatoare!

VOCEA: Ea are voie să vândă. Dar nu dumneavoastră…

GARY:  Lu’ tata-mare?!

VOCEA (imperturbabil): … ci către EGO. După care, EGO, dacă vrea…

GARY: Şi dacă nu vrea?

VOCEA:  Dacă vrea… vi-l revinde.

GARY: Mulţumesc… m-am răzgândit: nu mai mor. (Pune receptorul în furcă. Spre Olimpia.) De unde fac rost de o boală ca lumea… un mic infarct… un cancer elegant…?

UMBRA  MAMA (la braţ cu Tatăl): Ce ţi-am spus adineaori e valabil şi pentru viaţă, şi pentru moarte, Gary… Niciodată nu mă asculţi, Gary!

GARY: Ce să ascult, mamă?

UMBRA MAMA: Dacă nu te lasă să mori în pământ românesc, dă-ţi demisia şi treci în alt pământ. Nu scrie nicăieri că trebuie să ne îngropăm în pământul în care trăim.

GARY: Eu vreau să mor în ţara mea. Eu îmi merit ţara. Peştele nu îşi dă seama ce este apa decât atunci când e scos din ea: nici noi nu ştim ce este Patria decât când murim. În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig.

OLIMPIA: Iar vorbeşti singur?! Gary, tu eşti bolnav?!

GARY:   Din păcate, insuficient pentru un certificat de muribund. Deşi, după principiul lui Heisenberg, conform căreia materia cercetată se conformează premiselor avansate de cercetător, ar trebui să-l capăt numaidecât.

OLIMPIA (îmgrozită): Gary!

GARY (impasibil): Un nevinovat urmărit de un agent, care îl crede că este hoţ, va ajunge să se comporte ca un hoţ. Un dictator tiran se uită din tribună spre o masă imensă de supuşi: aceştia se comportă ca nişte oameni fericiţi, plini de dragoste şi entuziasm… Nu pot însă să nu vâr în această ecuaţie o necunoscută, ironică şi ticăloasă: „D”. Diavolul.

De afară, prin fereastra deschisă, se aude un început de larmă care creşte, încet, constant.

OLIMPIA (mereu speriată) Ce-o fi, Doamne?! (Merge la fereastră: se apleacă peste pervaz. Revine.) Sub noi, la farmacie, s-a făcut rând: se dă vată.

GARY: Avem avantajul că ţie nu-ţi mai trebuie. (Râd amândoi.) Iar cât să-mi puneţi mie-n nas… avem!

TABLOUL  II

O „coadă” la varză. Cel puţin zece persoane, într-o secţiune a rândului  întinsă pe toată lungimea scenei. E numai partea vizibilă a „cozii”: senzaţie de rând uman nesfârşit. Din cînd în cînd, din partea nevăzut-superioară a cozii iese câte o persoană şi traversează scena purtând, triumfătoare, o varză. Rândul înaintează încet dar vizibil. În momentul sosirii lui Gary, Moşul, Bătrânul Actor şi Profesorul Mefisto sunt, unul lângă altul, în partea din spate a secţiunii. Moşul şi profesorul Mefisto îi fac loc între ei.

O VOCE DIN SPATE: Iar vă băgaţi în faţă?! ’Ţ-ai dracu’ de boşorogi… n-ai loc de ei la toate cozile!

MOŞU (arată spre Gary): Toaşu avu loc aci: fu să se pişe.

PROFESORUL MEFISTO (şoaptă, spre Gary): Credeam că nu mai vii. Îţi dădeam raţia mea. Mie varza îmi face rău: am ulcer.

BĂTRÂNUL ACTOR: Mie socialismu’ ăsta de căcat îmi face rău. La început s-a zis: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” Apoi a apărut corectura Kadar a socialismului: „ Cine nu e împotriva noastră e cu noi!”  Acum, tare mă tem că suntem în curs de a realiza: „Cine nu e cu noi şi nici împotriva noastră, fiind cu noi, aceia suntem tot noi, care nu mai suntem nicicum”.

PROFESORUL MEFISTO: În secolul viitor, după cel de-al XV-lea Congres, se va spune cu siguranţă aşa: „Cine a fost împotriva noastră a fost cu noi!”

GARY: Aţi venit de mult?

BĂTRÂNUL ACTOR : Doar de trei ore. Peste douăzeci de ani, poate mai devreme, nimeni nu va putea măcar înţelege ce a fost aceea o „coadă”. Va părea o poveste stupidă, din alte galaxii.

MOŞU: Am citit în ziar că autorităţile indoneziene sunt confruntate cu serioase probleme edilitare provocate de termite. Pagubele materiale sunt echivalente cu o mie de miliarde de rupii. Termitele nu se mai hrănesc numai cu lemne, ci au început să roadă şi masele plastice, instalaţiile cablurilor şi alte materiale de construcţii.

BATRÂNUL ACTOR:  Nu înţeleg…

MOŞU: Nu e pentru tine: e pentru nepoţii noştri. Ei vor înţelege. Dar nu ne vor ierta!

PROFESORUL MEFISTO: Cine să ierte… pe cine? Călăii îi ştim… dar victimele par a linge fâşia subţire a biciului!

GARY: Somnul raţiunii naşte monştri –somnul bunului simţ naşte călăi. Prietenul nostru, Candid spune: Trebuie înfiinţată o disciplină juridică nouă: Victimologia. În viitoarea victimologie, vor trebui depistate şi pedepsite „victimele”. Care se ascund. Care tac. Care, de frică, refuză să se autodenunţe. Trăim o epocă sucită: criminalii se cunosc: ei se plimbă pe stradă, ascultă muzică, îşi promovează copiii, ajung onorabili pensionari. În schimb victimele lor? Cine le mai ştie, cine le mai caută, cine le mai numără?

MOŞU: Trăim un soi de lene paralizantă. Chiar simplul  protest, dincolo de riscuri, presupune un efort.

GARY:  Candid dixit: Lenea este unicul lux al sclavilor  şi ea ar trebui legiferată, spre a putea fi repartizată în mod ştiinţific. Avem nevoie de o doctrină a lenei: otiotica. Prima lege a acesteia ar putea fi: „Munca nu e decât un simplu mijloc prin care îmi câştig pâinea: lenea e un scop prin care îmi salvez libertatea de gândire şi  contemplaţie.

PROFESORUL MEFISTO: Lenea, ca şi frica sau excesul,  strică şi fizionomia.

BATRÂNUL ACTOR: Am fost peste tot: la şcoală, cămin, Sfat. Nicio faţă de om. Chipul de bărbat frumos şi voinic a dispărut, feţele de moşnegi sau poeţi îmbătrâniţi în cinste şi cumsecădenie nu mai există. Tineretul e urât, rău şi sălbatic. Am văzut profesori de franceză şi română bând ca nişte porci. Abia a treia zi, în drum spre gară, am văzut un bărbat frumos, cumpătat, îmbrăcat curat. Avea o faţă de intelectual, vorbea liniştit, avea ochii limpezi şi curaţi. Era veterinarul satului.   

MOŞU: Orice calitate a unui om sau a unui popor conţine în sine şi contrariul său.

GARY: Tot Candid: Prima lozincă a viitorului program otiotic ar putea fi: „Să dispară diferenţa între lenea fizică şi lenea intelectuală!” Locul ideal al Lenei generalizate e Şedinţa.

UMBRA OLIMPIA: Să asişti, timp de sute de ani, la slujbe într-o limbă străină… înseamnă un lung antrenament în a asculta fără să înţelegi şi a participa fără să aderi. Mai nou… întregul nostru popor asistă la infinita slujbă slavonă a şedinţelor. (Dispare).

BATRÂNUL ACTOR: Am un vecin, Procurorul… Gary tu îl ştii, ţi-a fost student la Cluj. Ieri îmi zice:   „Pe oricine îl prinzi asupra faptului primul cuvânt pe care îl spune este: N-am făcut nimic.” „A nu face nimic” e supremul gest de inocenţă.  În Lumea asta cel mai profitabil e să fii curvă. Aţi văzut? Fraţii noştri italieni şi-au trimis în Parlament Curva-Prima!

GARY: Într-o vreme, şi eu am fost profesor la curve… Îmi aduc aminte… prin ’47-’48, la Floreşti, lângă Cluj, au fost adunate circa 150-200 de curve profesioniste. Institutul de Psihologie şi Pedagogie m-a invitat să ţin şi eu cursuri de „etică şi estetică”… (Scenă în Scenă: un grup de „codane”, aşezate în bănci: zgomot, vulgaritate. În faţă, un dascăl încearcă zadarnic să le vorbească… Scena-live sau video.) Dar, peste un an, aceleaşi „eleve”, coafate decent, au cântat, recitat şi dansat şcolăreşte în cadrul unei serbări de absolvire. (Scena în Scenă: o serbare şcolară: recitări, dansuri… la sfîrşit grupul de dansatoare ridică fustiţele şi arată curul onoratei asistenţe!) Multe au făcut cariere în cultură, artă, sindicate. Prin ’55 , îi făceam dese vizite uneia dintre ele, o unguroaică frumoasă, stilată, care ajunsese inspectoare şefă în Ministerul Învăţământului… (Scenă în Scenă: vizita la „unguroaică”: cameră aranjată elegant, bibliotecă frumoasă… Gary se ridică, scoate o carte….) Sub prozatori, Ilyeş Bella, Asztaloş, Naghy Istvan, am găsit dosite un stoc masiv de ilustrate porno… (Scena în Scenă: Gazda, frumoasă, elegantă, se întoarce din bucătărie cu tava cu cafele… Conversaţie „mută”. Gary se ridică, îi sărută mânuşiţele de mai multe ori, iese…)

   BATRÂNUL ACTOR: Curva-i curvă până moare!

GARY: Un bun coleg, muzicolog, visase toată viaţa să ajungă dirijor. Nu a ajuns. Halucina: „Văd instrumente care sunt biciuite înainte de a cânta. Mai mult: văd instrumente care cântă din oameni –din foşti instrumentişti- şi pe care îi termină, sufocându-i. Apoi reintră singure în tocul lor şi părăsesc estrada de concert… În locul lor apar fiare sălbatice, flămânde. Visez un concert pentru zece pisici şi orchestră electronică. Cântând în faţa unei săli solemne, plină de şobolani în ţinută de seară…”

PROFESORUL MEFISTO: Îl ştiu: s-a sinucis.

GARY: Nu cred că s-a sinucis pentru că era nebun. Tot mai mult mă conving, din cauza literaturii şi a politicii, că între cei „normali” şi cei „demenţi” nu e prea mare deosebire. Momentele cele mai fertile şi cele mai omeneşti sunt cele când o iau razna. Visez să compun, înainte de a muri într-un spital de nebuni, un Concert pentru caracter şi orchestră, executat de lichelele patriotice din Isarlâc, în faţa unui public alcătuit exclusiv din doctori docenţi în materialism şi dialectică.

BĂTRÂNUL ACTOR: Aţi auzit? Caftangiul e din nou la ospiciu!

GARY:  M-am întâlnit cu el acum o săptămână… poate o lună… pe Unirii. Mi-a zis în şoaptă: Nu va fi bine de noi până nu vom spânzura în piaţa publică un economist (el pronunţa „egonomist”), pe al cărui piept să punem următoarea inscripţie: „A falsificat cifre, a minţit poporul, a ucis speranţe.” Şi tu, i-am zis, şi tu ai fost activist, şi tu ai minţit… S-a întors spre mine, cu un rânjet: Da, a strigat, da’ eu nu sunt egonomist! Eu am fost un dobitoc, un simplu dobitoc… ca mine sunt mii… în poporul ăsta de răspopiţi!

PROFESORUL MEFISTO: Dă-o dracu’ de varză… hai să-l vizităm pe Caftangiu la ospiciu!

MOŞU: Mergem… dar să luăm şi varză. Şi nebunia, şi filozofia trec tot prin burtă!

GARY :Absurdul e patria mea.

MOŞU: Poporul nostru a mâncat absurdul pe pâine. Defascizarea s-a făcut de foştii fascişti. Destalinizarea, de foştii stalinişti. Dezgheţul din 1965 a fost pus pe roate de frigidere vechi. Am apărut, ca naţiune, la capătul răsăritean al Europei… Azi ne dăm seama că am apărut, de fapt, la sfârşitul apusean al acestei Europe.

BATRÂNUL ACTOR: Vecinul meu, Procurorul, spune: Din „a face” a ieşit „făcătură”. Din „a lucra” a ieşit „lucrătură”. Din „a termina” a ieşit „terminat”. Dar din „a întreba”?

PROFESORUL MEFISTO: Această idioată dogmă a tinereţii noastre prin care se stipulează că orice întrebare are şi răspuns ne-a otrăvit zilele. Vom sfârşi acest secol repetând, ca idioţii din spitalul de nebuni, marile noastre întrebări ce vor începe cu „De ce” şi Pentru ce” şi vom muri fără a putea schiţa măcar o caricatură de răspuns.

MOŞUL: Până acum copacii tindeau spre cer, mai nou accentul creşterii cade pe rădăcină. Afară, în lumină, minimum de frunze, minimum de creştere în sus, minimum de pretenţii…

Apare Umbra Sommer. Se opreşte în marginea Scenei.

UMBRA SOMMER: În Acest Isarlâc al nostru nu există nici convingeri, nici credinţe sau păreri ferme continue: dimineaţa toţi cetăţenii sunt atei şi materialişti, dar spre amiază încep să se îndoiască de totul şi de toate: seara se închină, devin buni credincioşi iar noaptea se întorc, visând în mitologia sclavagistă a spaimelor inconştiente.

GARY (din rând): Sommer, chiar mi-era dor de dumneata!

UMBRA SOMMER: Gary, prietene… de când am trecut Marea Roşie şi mie mereu mi-e dor de voi! Ce-ţi spuneam? Nu este exclus ca, îndată ce ajung în Israel, să mi se facă dor de Isarlâc, după libertatea şi fericirile de aici. Noi suntem inventatorii vitrinei, reclamei, dobânzii. Dar şi ai falimentului…

GARY: Îmi cer scuze că te-am pus printre umbre, dar de când ai plecat am senzaţia că ai trecut într-un soi de Dincolo…

UMBRA SOMMER: Noi, evreii, am inventat r ă t ă c i r e a. Virtutea noastră: a d a p t a r e a. Prostia noastră: a d a p t a r e a   c u   o r i c e   p r e ţ.  Răzbunarea noastră: d i s p r e ţ u l    s u v e r a n  faţă de toţi cei care încearcă să ne urmeze.

GARY:  Hai aici, lângă mine, rabine… (Rândul face cuvenitul pas înainte… dar Gary, şi implicit cei din spate, rămân pe loc: între el şi omul  din faţă, profesorul Mefisto, se creează un spaţiu de o jumătate de pas, unde se aşază Umbra Sommer.) Eu sunt mereu de partea ta!

UMBRA SOMMER: Ca  toţi  a i   n o ş t r i . Arma de apărare la condiţia duplicităţii obligatorii e că nici nu apuci să-i contrazici, că au şi trecut de partea ta!

GARY: Asta parcă am mai citit-o undeva, în Ion Ghica, Caragiale sau Maiorescu! Sau Drăghicescu?

UMBRA SOMMER: Poate. La ce mi-ar folosi dacă aş fi original?! Originali sunt doar proştii, nebunii şi revoluţionarii.

GARY: Şi scriitorii mărunţi: cei mari sunt întotdeauna apostolii ideilor mari, inevitabil tocite, dar cărora ei le dau ascuţiş nou. Şi eu, cândva, am avut iluzia că aş fi oareşce scriitor: am şi adus-o pe mama la câteva premiere ale pieselor mele, la Craiova. Dar m-am lecuit repede: nu i-au plăcut.

UMBRA MAMA: Nu mi-au plăcut deloc! Sunt sătulă de mină, accidente, producţie. Doamne, când ai să scrii şi tu o piesă cu rochii frumoase?!

GARY: Pentru mama, singura mea „vocaţie” era de miner. După ce am fost dat afară de la Universitate… de peste tot, am venit la Petrila şi am îmbrăcat costumul de vagonetar al Tatei. Mama a clătinat din cap.

UMBRA MAMA:  Vezi, ai fost mare profesor, ziarist, filozof… şi tot aici te-ai întors. Miner te-ai născut, mina e soarta ta. Din Valea asta nu poate pleca nimeni…

UMBRA OLIMPIA: Ca melcul lui Barbu, ne-am lăsat amăgiţi şi am coborât prea devreme din codru. Iată, ne-a surprins o iarnă stupidă, milenară. Abia am început să cântăm şi noi pe două voci: în loc să vină vremuri care să ne deschidă drumul spre Bach, Beethoven, am fost puşi să cântăm în cor. Numai în cor, o singură cântare, cu acelaţi dirijor… (Se reîntoarce în Pavilion.)

MOŞU: Ni se spune mereu: să avem răbdare! Răbdarea îndelungată  degradează asemenea uraniului care ajunge plumb.

Gary face aceeaşi figură ca şi cu Umbra Sommer: în spaţiul rămas liber, în spatele său, se aşază, tăcută, Umbra Mama..

O VOCE DIN SPATE (lui Gary): De ce laşi locuri libere?! Vrei să-i tragi pe alţii în faţă? Nu-i de ajuns că ai intrat tu?!

GARY: Dar nu-i niciun loc liber, to’aşu…

VOCEA: Doar nu sunt orb: ai un loc liber în spate…

GARY: Orbul Borges crede că lipsa de libertate este un fel de orbire a întregii fiinţe. Dar că orbii ştiu, cu adevărat, ce este lumina şi cum ea nu poate fi înlocuită cu nimic…

VOCEA:… şi încă un loc liber în spate!

GARY: În faţa mea e Rabinul Sommer, iar în spate e Mama.

A DOUA VOCE: Eu pe Rabinul Sommer l-am cunoscut… era un cetăţean cumsecade, cu barbişon. Am degerat la multe cozi cu el. Ultima oară am stat o zi, pe Lipscani, la hârtie igienică…. şi-mi spunea că peste o săptămână pleacă de tot, în Israel. L-a şi întrebat cineva: „Atunci, rabin, de ce mai pierzi vremea la curpapir aici, la noi?!” A dat din cap, cu înţeles… Zice: „Evreul e mereu prevăzător. Nu se ştie: peste tot vin vremuri căcăcioase.”  De-atunci nu l-am mai văzut: înseamnă că a plecat.   

PRIMA VOCE: Vezi? Şi nici  cioaca cu „mama” nu ţine: maică-ta trebe să fi dat colţu’ demult… uită-te-n oglindă, nu vezi că eşti boşorog ?!

GARY (impasibil): Aşa e: mama s-a stins. Sommer a trecut şi el Marea Roşie. Poate şi Stixul… dar umbrele lor sunt mereu cu mine.

PRIMA VOCE: Cetăţeni… ăsta-i nebun! Aude voci… ca Ioana Radu!

A TREIA VOCE: Ca Ioana d’Arc, prostule.

GARY (calm): Nu doar că le aud… le şi văd. Poate chiar sunt una dintre ele.

A DOUA VOCE: Fraţilor, a recunoscut!

O VOCE: Ia terminaţi! Domnul pe care îl luaţi în balon este viitorul mare scriitor I.D. Sîrbu.

PRIMA VOCE: Ie-te-te! Da’ tu cine eşti?

VOCEA: C E L   C A R E   S C R I E   A L B   P E   A L B.

(Tăcere. Totală. Deplină. Parcă nesfârşită.)

A PATRA VOCE (din capătul rândului): Varză fu, da’ să termină! Nu mai e decît pătrunjăl şi ţimbru!

Un „ă” prelung dezbină rândul. În câteva clipe, Scena rămâne goală: pe podea, foi de varză, resturi, ghemotoace. Gary, singur.

GARY (în „sus”): A fost o glumă, nu-i aşa?

VOCEA: Eu nu glumesc niciodată, Gary.

GARY:  Ziceai că voi fi… mare scriitor? Nu mă interesează. Eu vreau să fiu doar un om care scrie cărţi şi poate să le publice, fără tăieturi…

VOCEA: Vrei sau nu vrei, tu  e ş t i  un mare scriitor, Gary. Vei fi şi recunoscut drept ceea ce eşti. Din păcate, asta se va întâmpla postum.

GARY: Cât de… postum?

VOCEA: De mâine. Azi, şaptesprezece septembrie una mie nouă sute optzeci şi nouă, e ultima ta zi de viaţă.

GARY: De ce aşa grabă?!

VOCEA: Peste ţărişoara asta vor veni evenimente cum nu s-au mai văzut. O să fie o Revoluţie: isterie, nebunie. Dar voi avea grijă ca să nu te tulbure nimic din toate astea.  Odată cu tine va pieri o Lume. Apoi, se va ridica alta.  Nu-ţi pot spune nici cum va arăta Lumea cea nouă. Nici nu ţi-ai putea-o închipui…

GARY: Atâta am aşteptat-o, am adulmecat-o…

VOCEA: Îmi pare rău, Gary.

GARY: Pot să-ţi cer ceva ?

VOCEA: Cere, dar nu ţi se va da.

GARY: De ce primesc pedeapsa asta? Am fost un om rău?

VOCEA: Din contră: Eşti printre favoriţii mei.

GARY: Preferam să-ţi fiu mai puţin simpatic… Totuşi… măcar o zi! Ia-mă… mâine. Diseară e premieră la Naţional cu Arca mea.

VOCEA: Regret, nu vei prinde nici premiera. Dar vei avea glorie postumă. Cât cuprinde! Despre Opera ta se vor scrie articole, studii, cărţi. Peste ani, pornind de la Jurnalul tău, un Autor  va scrie o piesă de teatru numită „O zi din viaţa unui jurnalist fără jurnal”.

GARY: (revenind la durerea lui…)  Totuşi, o singură zi…

VOCEA: E de-ajuns, Gary. Încep să cred că viaţa unui om încape într-o singură zi! În rest, multă risipă!

GARY: Măcar de mă lăsai să iau varză…

VOCEA: Ce să faci tu cu varza, Gary?

GARY: Sarmale. Limpi a mea face nişte sarmale! Cu smântână, cu bulion…

TABLOUL   III

Curtea unui ospiciu, dinspre stradă: cât jumătate din scenă. Grilaj de fier, stinghii groase de-un deget, paralele, înalte de două staturi de om. Senzaţie de cuşcă de fier. Gary, Moşu, Bătrânul Actor şi Profesorul Mefisto se apropie de gard: mâinile prinse de grilaj.

MOŞU (fruntea printre zăbrele): Toaşu’ fost activist Caftangiuuuu!

BĂTRÂNUL ACTOR: Nu fi rău: omu’ şi-a ispăşit prin boală păcatele!

MOŞU: Nu pot să uit c-a fost cu biciu-n mână. De ce n-aud că unul e dus la balamuc când e cu deştele-n miere… şi numai după ce ia un şut în cur ?! (De dincolo de grilaj se apropie, cu paşi mici, ezitanţi, un tip bine „curentat”.) Diavolul este maimuţa bunului Dumnezeu!

GARY (şoaptă): Ai citit prea mulţi ruşi sau ai băut prea multă vodcă ? Candid spunea că dracii s-au născut din plictiseală.

„Figura” ajunge lângă grilaj: prinde zăbrelele cu ambele mâini.

MOŞU: Suntem noi, prietenii tăi, Caftangiu! Eu, Moşu, Gary, Actorul şi profesorul Mefisto.

CAFTANGIU (spre Moşu) Tu… Gary! (Spre Actor.) Tu… Moşu! ( E clar… „varză”)

PROFESORUL MEFISTO: Caftangiu, am venit să te vedem!

CAFTANGIU: Să mă vedeţi? Ce să vedeţi?! (Ţipăt.) Vi s-a spus că sunt nebun, aşa-i? (Şoaptă.) Să vă spun un secret: nu sunt nebun! Doar mă prefac!

GARY: Ştim asta, Caftangiu. Am venit să vedem cum te simţi.

CAFTANGIU: Mă simt bine. Perfect! Minunat! Dar  Poporul meu se simte ca un căcat. Totul s-a năruit. Totul trebe salvat. De-asta m-am ascuns aici: să am linişte, să fac un Plan. Planul de Salvare Naţională! (Din nou, şoaptă.) Am deja un Decalog al Salvării Publice în trei mii de puncte. Unu… (Şoaptă mai fierbinte, conspirativă.) Notaţi… cuvînt cu cuvânt să notaţi! Unu: Să nu minţim, să nu ne mai minţim. Aţi scris? Doi: Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm. Trei: Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm. Patru (Ţipăt.): Să nu mai aplaudăm! (Spre Profesorul Mefisto.) Toaşu’ acela cu bască nu scrie! (Tragedie: îşi muşcă mâinile.)

PROFESORUL MEFISTO: Ba scriu… cuvânt cu cuvânt!

CAFTANGIU: Nu, nu… toaşu’ acela nu scrie! (Criză de isterie.) E singurul Plan care mai poate scoate căruţa din rahat… şi toaşu’ acela nu scrie!

PROFESORUL MEFISTO (e nebun… da’ le vede!): N-am nici pix, nici foaie…

GARY: E-n regulă, Caftangiu: uite, îi dau eu hârtie şi pix!

Caftangiu aşteaptă până se încredinţează că profesorul e „dotat”cu cele necesare scrisului.

CAFTANGIU (acum… da!): Cinci: Să nu ne mai închinăm la niciun portret. Şase: Să curăţăm de rele apele, pământul, cuvintele. Şapte…

BĂTRÂNUL ACTOR ( care, ca şi ceilalţi, în afară de Gary, singurul care notează conştiincios, doar se preface că scrie): Mai încet, Caftangiule, că rămăsei în urmă!

CAFTANGIU (ţipăt): Să iubim copacii şi animalele ca pe noi înşine! Scrieţi, scrieţi… cuvânt cu cuvânt… totul e important!

BĂTRÂNUL ACTOR : Am rămas în urmă de tot! (Aruncă pixul. Spre ceilalţi.) Bă, şi noi ne punem mintea cu un nebun…

CAFTANGIU (stă bine cu urechea): Ba nebun eşti tu… nebunule!

GARY (împăciuitor): Caftangiu, mai sari peste vreo câteva puncte ..

MOŞU: … să zicem… trei mii!

CAFTANGIU (nesperat de conciliant): Bine: Trei mii trei sute treizeci şi trei (Răcnet): Să nu ne mai fie ruşine că suntem! În clipa morţii să avem dreptul să spunem: Am fost atât cât m-ai lăsat Tu să fiu!

GARY: E-n regulă… am notat, te asigurăm că totul va ajunge negreşit la urechile Umanităţii.

CAFTANGIU (răcnet): Ce… Umanitate?! Mă piş pe Umanitate! Tot ce fac e pentru Poporul meu… belit, de la Burebista-ncoace, de toţi căcănarii. Vă ordon să mai notaţi: Într-o dictatură totalitară…

BĂTRÂNUL ACTOR (e gata s-o ia la fugă): Mai încet, drace, că ne leagă pe toţi!

CAFTANGIU (mai tare): Nicio grijă: eu sunt nebun… cine se pune cu un nebun?! Un nebun poate să spună şi să facă o r i c e ! (Şoaptă.) Să vă mai spun un secret…

MOŞU: Ni l-ai mai spus: nu eşti nebun!

CAFTANGIUL: A…şa! Vezi că ştii?! Dar… deloc, deloc! Sunt omul cel mai lucid! Numai că, nebun fiind, legal… am o apărare. Cea mai mişto apărare! (Râde. Brusc, şoaptă.) Dacă nu-mi răcnesc Adevărul, înnebunesc. Ca să nu înnebunesc… mă declar nebun. Perpetuum mobile! (Ţipăt.) Către întreg mapamondul: Sunt nebun! (Şoaptă.) Faceţi şi voi la fel: declaraţi-vă nebuni… altfel ajungeţi la ospiciu, pe bune! (Revenind.) Aşadar:   Într-o dictatură totalitară… nu e un pleonasm, nu e prost Caftangiu! …există o diferenţă cumplit-modernă între o simplă dictatură militară  şi alta totalitară, care îţi vrea şi sufletul şi nevasta şi copii… Într-o dictatură totalitară nu e grav că unul dictează şi ceilalţi se supun orbeşte…

BĂTRÂNUL  ACTOR (mimă… maximă): … o-r-b-e-ş-t-e.

CAFTANGIU (George Călinescu, parol!): … ci fiindcă, între cei care se supun, până la nivelul celei mai mici cooperative sau primărie de margine, fiecare şefuleţ devine un dictator total… (Bruscă iluminare.) Da, asta e calea: fiecare om din popor, în afară de satrapi şi slugile lor… va merge la Primărie şi se va declara nebun! Douăzeci de milioane de nebuni dintr-o dată… ce lovitură! Din douăzeci de milioane de piepturi se va putea striga, fără frică, Adevărul!  (Răcnet.) Jos toaşu’ Portret şi dictatura lui de căcat!

Doi gardieni se reped şi-l imobilizeză, sub privirile împietrite al amicilor.Dinspre stradă, un „civil” se apropie.

„CIVILUL”: Toaşii pensionari au probleme… sau vor să aibă?!

PROFESORUL MEFISTO (se dezmeticeşte primul): A, nu… noi tocmai plecam!

Se îndepărtează în grabă. Când ajung într-o zonă „neutră”, într-un mic parc, se opresc.

MOŞU (îşi trage sufletul): Să mă trăznească… m-am pişat pe mine de frică! Mă mir că nu ne-a săltat.

PROFESORUL  MEFISTO: Nu ne-a săltat pentru că eram cu Gary, şi el e scriitor.

GARY: Mira-m-aş. De mine nu i-a fost frică nimănui, niciodată.

BĂTRÂNUL ACTOR: Nebunu’ de Caftangiu a sărit rău calu’!

MOŞU: În ţara asta doar nebunii mai au curaj.

GARY: Noi nu suntem nici măcar nebuni…

MOŞU: Suntem un popor de castraţi. Castraţi de dumnezeire şi ni se transplantează cutia neagră a „F” ului: Frica, Foamea, Forţa. Ne mutăm de pe ancestrala frică de Dumnezeu, pe frica de vecin, prieten, miliţian. De ce?

PROFESORUL  MEFISTO: Omul nu mai e ceea ce face, ci ceea ce a refuzat să facă în viaţă.

MOŞU: Deocamdată nu văd decât o imensă şi confuză masă intermediară, în care mişelia se sfiinţeşte şi sfinţenia se mişeleşte.

PROFESORUL MEFISTO: Din ziua în care a apărut sintagma asta pleonastică „comunist de omenie” a trebuit să înşeleg că substantivele pot fi ucise de adjectivele care le împodobesc.

MOŞU: Ţăranul s-a latrinizat, intelectualul e preacurvit, dăscălimea şi clerul au ajuns simpli proletari-cerşetori ai cuvintelor.

GARY: Suntem un popr sceptic: la noi minunile ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătoririle Prostiei durează cât un secol. Şi spectrul Fricii, cel puţin două milenii… Or, memoria şterge cu şmirghel orele, zilele, anii în care am trăit cu teamă, cu frică, spre groază.

BĂTRÂNUL ACTOR: Totuşi… am trăit!

GARY: Acest „totuşi” e mai nociv decât frica însăşi! Pentru că ne asigură că se poate trăi şi aşa… or, nu poţi simţi, trăi, iubi, mânca… cât timp simţi ghearele fricii. Libertatea mea nu este decât absenţa fricii, ignorarea sau uitarea ei. Dar oricât o şterg sau o ard din memorie, frica îmi revine în vise, mai groaznică decât jupuirea de viu sau ghilotinarea publică.

MOŞU:  Adineauri… şi tu ai fugit, Gary…

GARY:  Fac parte dintr-un popor  de iepuri-cârtitori,  autori de păreri, practicanţi ai mersului în gol… Candid spune că suntem un popor teribil de nefericit: verbul a  m e r g e vine din latinescul   e m e r g e r e  care înseamnă a  t e  p i e r d e ,  a  t e  s c u f u n d a ,  a   d i s p ă r e a   d i n  v e d e r e.  Avem           p ă r e r i  şi nu  c o n v i n g e r i. Părere: opinion, meinez. Meinung nach. Părerea e opinia şi credinţa unui sclav prudent. Numai un sclav are o părere  pe care, la nevoie, o poate retrage sau renega.  „Părerea mea  că… ” sau ”Aş opta pentru părerea antevorbitorulu meu” cu care sunt pline şedinţele de partid azi… a ajuns o formulă şmecherească de a părea că ai idei , fără să pari că le şi ai şi le susţii până în pânzele albe. Numai în mină mai găseşti caractere. Şi nici acolo. Îmi aduc aminte de fusul orar al tatălui meu…

UMBRA TATĂL: Opt ore sub pământ, opt ore pe pământ, opt ore în ceruri: somn.  Drac-proletar-om, miner-cetăţean-înger.

GARY: În curând va trebui să ne mulţumim cu caractere-fosilă sau, mai rău, cu suplinitori de caractere, confecţionate ad-hoc din materiale plastice, ieftine şi uşor de întreţinut.

PROFESORUL  MEFISTO: Suntem foarte singuri în acest Cosmos: un fel de ţigănie morală a Materiei. Dumnezeu şi-a luat mâna de pe noi, nu ne mai crede, nu îi mai e milă de noi.

BĂTRÂNUL ACTOR: Jucăm, de o viaţă- de fapt doar repetăm- într-o piesă absurdă, numai actul întâi: naufragiul.  Actul doi ar trebui să fie ajungerea la insulă, actul trei finalul paradiziac pe ideala insulă… dar noi n-am făcut decât să repetăm mereu doar actul întâi: naufragiul, naufragiul, numai naufragiul.Trei regizori   ne-au murit, textul se schimbă tot mai des, azi-mâine murim şi noi, vă rugăm doar atât, mare Director al Teatrului Lumii: să ne spuneţi dacă există insula aceea, există textul său, există un final la naufragiul nostru?

MOŞU:  Dieu peut se passer de tout la monde.

GARY: Nu se poate: Dumnezeu are un plan cu noi, altfel nu ne făcea aşa cum suntem.

MOŞU: S-ar putea ca pentru Dumnezeu muştele să fie mai importante decât omul…

PROFESORUL  MEFISTO: Poate că Universul infinit al materiei nu a luat la cunoştinţă că, undeva, pe o planetă, există oameni, viaţă, spirit.

MOŞU: Omul bizantin are acest defect sau această calitate: de a putea trăi şi fără speranţă. Speranţa e o erezie evreiască tradusă prost. Iisus e primul deţinut politic din Istorie. Nu murim: pierim cu de-amănuntul. E uşor să mori martir, pe-o cruce sau sub o spânzurătoare, dar să mori încet, de ruşine, timp de un secol, e cumplit. (Se ridică): Haideţi la mine, să bem un şpriţ.

GARY: De ani buni nu mai beau.

BĂTRÂNUL ACTOR: Nici noi. Doar ne prefacem. Uite o reţetă pentru şpriţul pensionarului: Se ia un litru de apă de la chiuvetă- apa de la ora trei e mai limpede- se varsă cincizeci de grame şi se înlocuieşte cu vin de regiune, provenit prin fermentare de rumeguş, procurat de la Alimentara lui Titi, de pe Lipscani, pe sub mână… Se amestecă bine şi se bea la temperatura camerei.

MOŞU: Florile au pierdut jumătate din aromă, culoare, miros. Albinele cad moarte când trec pe lîngă un tranzistor deschis. Nici vinul nu mai e vin. Pofta de viaţă cunoaşte pierderi uriaşe la toţi indicii.

PROFESORUL  MEFISTO: Hai, Gary… să te uiţi la noi cum nu bem!

GARY: Nu, mă duc să stau pe banca pensionarilor, în Enghish-Parc.

MOŞU: Acum… nu e nici dracu’ acolo! E toamnă, e frig… O să fii singur!

GARY: Asta şi vreau: să fim doar eu şi cu mine.

TABLOUL   IV                  

English-Parc”. O zi mohorâtă, de toamnă rece. Alei pustii,  frunze care cad… Frunze care ard. Pe o bancă, singur, Gary. Alături, alte două bănci goale.

GARY: Prietenii-duşmani sau duşmanii care îmi sunt prieteni mă întreabă la ce lucrez. „La o Rienologie, le răspund eu, zâmbind ambiguu. Nimeni nu mă întreabă ce este aceasă Rienologie.  Dar, în momentul în care umbrele devin grele, când ninge afară şi ziua se întunecă spre o noapte şi o iarnă fără sfârşit, încep să cred că Rienologia mea nu e o glumă transilvană: e un diagnostic, o formă clară a destinului generaţiei mele. Norocul meu e că nu m-am specializat: în jurul meu foiesc nimicologii cu titluri şi decoraţii. Între atâţia colonei şi docenţi îmi stă bine să rămân ca simplu sergent, termen redus, dezertor recidivist, şi din istorie, şi din politică…  Am citit că un vulcan din Columbia a îngropat sub noroi un întreg oraş ce dormea. E groaznic să fii îngropat sub noroi, dar e şi mai groaznic să fii nevoit să trăieşti îngropat în noroi. Am ars toate punţile spre înapoi. Nu mai sunt nici profesor, nici gazetar… nu mai am nicio specialitate. Ar spune Limpi…

UMBRA OLIMPIA: Te pricepi la toate câte nimic! (Dispare.)

GARY: Lumea e sătulă de idei, de idealuri şi de genii. Sunt un simplu braconier în grădina bunului Dumnezeu şi încerc, fără arme şi curse în laţ, să prind cuvinte şi idei. Cel mai frumos cuvânt balcanic, pentru mine, de acum va fi: lehamite.

UMBRA BLAGA:  „Ecrire, c’est tuer la mort.” Scrie, Gary… Orice carte este o boală învinsă. (Rămâne în picioare, lîngă Gary.)

GARY: O carte este o boală învinsă doar dacă ajunge cu bine la cititorii săi. Dacă aceşti cititori au ajuns între timp bolnavi şi niţel cretini, atunci cariera de succes a cărţii se transformă din victorie în Calvarie. „Nu mai poţi scrie, zicea Flaubert, când nu mai ai nicio stimă pentru tine însuţi.” Iar eu adaug: „Când pierzi stima Limbii în care scrii.” Apoi… nu pot scrie despre bătături când pe mine mă doare inima. (Spre Umbra Blaga.) Ia loc, preanefericitule Blaga! (Umbra Blaga se aşază în stânga lui Gary.) Etapele conştiinţei tale filozofice sunt: scuturarea, luminarea, dezmeticirea şi trezirea. Etapele lucidităţii mele sunt: îndoială (fiindcă văd), suferinţă (fiindcă sunt neputincios), amorţeală ( din cauza muririi) şi viziunea analgezică (ontică). Caut  în  scrierile tale cuvântul L i b e r t a t e : nu-l găsesc.

UMBRA BLAGA: Nici n-ai cum să-l afli. Libertatea e doar o fantomă a Limbii: nicicând, nicăieri în Istorie nu vei întâlni Libertate adevărată, ci doar nişte surogate de Libertate. Nici ieri, nici azi, nici mâine când, trâmbiţaşii Libertăţii, americanii, vor deveni (având un preşedinte negru) un simplu vecin înfricoşat al agresivei Uniuni Sovietice Mexicane. .

GARY: Prietenul nostru, popa Agârbiceanu, spunea că singura noastră legătură cu Istoria a fost sentimentul foarte latin al Justiţiei. F i a t  J u s t i ţ i a  p e r a t  m u n d u s . De îndată ce încrederea în Justiţie a pierit, poporul a început să se retragă, ca şi melcul, din Istorie. S i n e  J u s t i ţ i a  p e r a t   m u n d u s!

UMBRA BLAGA: Eu cred că e mai degrabă un boicot al Istoriei.

GARY: Am slăbiciune pentru tot ce e rusesc, dar trebuie recunoscut că singura revoluţie reuşită e cea americană.

Apare Umbra Sommer. Se aşază în dreapta lui Gary.

   UMBRA SOMMER: Fiindcă nu a fost făcută de revoluţionari de profesie, ci de cetăţeni cinstiţi şi cumsecade. Când bătălia pentru independenţă s-a terminat, toată lumea a plecat acasă şi şi-a văzut de treabă. Pe când, în alte revoluţii, autorii loviturii de stat rămân să reorganizeze dărâmăturile: exact cu aceleaşi mijloace şi metode cu care tot ei le-au provocat.

Apare Umbra Gorbaciov. Se aşază pe banca din faţă.

UMBRA BLAGA (şoaptă, lui Gary): El… cine e?

GARY: Nu-l ştii. E „zefirul Gorbaciov”.

UMBRA GORBACIOV: Aud, de un secol, că noi, ruşii, am fi adus comunismul asupra Europei. În esenţă, comunismul nu e un rău, din contră, dar devine un rău doar atunci când e aplicat abuziv. Trebuie însă să respectăm adevărul şi să spunem că, de data asta, noi, ruşii, nu ne putem lăuda cu aducerea comunismului: responsabili sunt alţii!

UMBRA SOMMER: Am priceput aluzia. Dar degeaba sunt acuzaţi evreii mei că au „adus” comunismul. Da, au talent pentru comerţ, finanţe, muzică, filozofie, pentru gazetărie şi literatură. Teatru sau film. Dar nu pentru comunism. În general, nu ştiu să umble cu puterea politică, exagerează, sar peste cal în toate. Ca la chef: evreii sunt cei dintâi care se îmbată. Şi fac urât. Dar şi primii care se trezesc devenind, peste noapte, antialcoolici convinşi…

UMBRA GORBACIOV: Totuşi… contribuţia „poporului ales” la revoluţia bolşevică e esenţială.

UMBRA SOMMER: Da, dar deşi contribuţia neamului meu la revoluţia bolşevică a fost enormă, cum bine aţi spus, iar la cea americană minimă, Istoria ne-a oferit cultura americană drept recompensă pentru toate suferinţele şi rătăcirile.

UMBRA GORBACIOV: Am mai auzit vorbindu-se aici despre Libertate şi Comunism. Ei bine, eu voi dovedi că am să le împac pe amândouă!

GARY: Sunt convins… deşi nu cred!

UMBRA BLAGA: Eu le-am împăcat… prin absenţă!

GARY: Din jale se întrupează Electricitatea! Din jale se va întrupa şi mântuirea. Prin anii 45-50, la Cluj, într-o şedinţă m-am ridicat şi am cerut drepturi egale cu colegii mei unguri. Am zburat din Universitate, din Cluj şi din Ardeal. În 1956, la Bucureşti, m-am ridicat şi am cerut drepturi egale cu colegii mei evrei. Am zburat din redacţie şi din libertate… În Craiova asta de care fuge toată lumea, dar din care eu singur nu pot pleca nicăieri… credeţi că mai fac prostia să mă ridic şi să cer drepturi egale cu colegii mei olteni? Doamne fereşte, stau în banca mea şi citesc Hegel!  …Asta spuneam acum cinci ani. Azi, după Glasnost, profitând şi de prezenţa tovului Gorbaciov aici, m-aş ridica şi aş spune: „Tovarăşi, cer drepturi egale cu colegii mei sovietici!”

UMBRA OLIMPIA: Tai mărul acesta, atât de frumos pe dinafară, găsesc viermele, îl scot. Se zbate, este alb, ia repede culoarea muşamalei de pe masă. E revoltat: mărul e dreptul lui, sensul existenţei sale. Cu ce drept îl lipseşti de patria lui?! (Dispare.)

UMBRA MAMA: Toate relele vin de la soţalism. Şi „soţ” tot de acolo vine… Cînd ta-tu se îmbată sau iese cu vreo fufă: e soţalism. Şedinţe, greve, certuri cu „domnii de la Werk”: soţalism. Unchiu-tău Deszo spunea: Ce inseamna socialism pe ungureşte? Szo-csal-lista. „Lista cuvintelor care înşeală” sau „Leneşii care înşeală prin cuvinte”.

GARY: Mi-l amintesc pe unchiul Deszo… parcă îl văd cum îşi „torcea” mustaţa bozgorească: „Lenea în mină e sănătate, zicea el într-o românească aproximativă, îmi curăţ cât pot plămânii şi inima, vreau să le mănânc ăstora pensia cel puţin douăzeci de ani! ”

UMBRA MAMA: Soţalismu’ e o prostie: nu să ezistă egalitate între oameni. Nu e cum! Chiar dacă ar fi să veniţi voi, soţaliştii,  la putere, cineva de jos va trebui să măture străzile, să plivească grădina, să vă spele izmenele şi să scoată cărbunii din mină.

Apare Umbra Tatăl. Se aşază lângă Mama.

UMBRA TATĂL: Se spune că suntem un popor de ţărani. Ţăranii se bat pentru ţarină şi avere. Minerii nu au nimic în afară de copii, obraz şi ortaci. Eu sunt miner aici, dar şi în Paradis.

UMBRA MAMA: Eu şi unchiu-tău  ştim cinci limbi… şi ungureşte. Dar la ce ne-a folosit?!

GARY: Dumnezeu, el însuşi, a avut, pe rând, mai multe limbi „materne”: ebraica, greaca veche, latina medievală, slavona… a încercat spaniola şi germana: nu a reuşit să le sfinţească.

UMBRA PROFESOR MEFISTO:  Mai nou, învaţă rusa şi engleza fără profesor. Şi o limbă nouă, vorbită mai ales în Carpaţi: Desperanto. (Se aşază pe a treia bancă.)

UMBRA TATĂL: Dumnezeu doarme, pământul tace, cerul e supărat. Limba dură, dar nu-ndură.

Apare un cerşetor. Vrea să se aşeze în stânga lui Gary.

GARY: E ocupat. Acolo stă amicul meu Blaga.

Omul îl priveşte câteva clipe, mirat. Apoi, vrea să se aşeze în dreapta lui Gary.

GARY: I te aşezi în poală rabinului Sommer.

Cerşetorul „trece” la banca a doua: dă din nou să se aşeze. O piedică fizic-psihologică îi opreşte! În tot acest timp, umbrele stau nemişcate Omul încearcă acelaşi lucru şi cu a treia bancă… cu acelaşi rezultat. Înspăimîntat, aruncă o privire  piezişă spre Gary, singurul pe care îl vede, se închină  şi dispare, în fugă.

UMBRA BLAGA: Singurătatea, neputinţa, introvertirea, prin subistorie catabazică, a dus la forma reflexivă a unor verbe îndeobşte conjugate activ.

GARY: A râde?

UMBRA BLAGA: „Ce te râzi, bă?!”  

GARY: A plânge.

UMBRA BLAGA: Eu mă plâng.

GARY: A gândi.

UMBRA BLAGA: Mă gândesc. De pildă, „a te uita”, în sensul de a privi şi „a uita” , în sensul de „a-ţi ieşi din memorie” nu sunt simple omonime. ”A te uita” este contrariul la „a uita”. Uit când nu „mă” uit.

GARY: Gândesc numai când „mă” gândesc.

UMBRA BLAGA: Plâng numai când „mă” plâng.

UMBRA SOMMER: După ce am trecut peste Marea Roşie, majoritatea ne-am zis: „Ce bine trăiam noi în robia aceea egipteană!”  Dar nu ne-am mai putut întoarce. Nu există întoarcere din rătăcire.

GARY: Doamne, cît de frumos se poate scrie despre Frumos, cât de artistic se poate scrie despre Artă şi cât de poetic se poate scrie despre Poezie! Nu mai pot scrie despre mineri şi mină. Dacă scriu o piesă despre contabili, curve sau birocraţi, ea poate trece de cenzură. Dacă scriu una adevărată despre mineri, nu. În Petrila dorm nu numai părinţii, moşii şi strămoşii mei, dorm toate temele, dramele, eroii din romanele şi piesele pe care am fost obligat să le uit…

UMBRA GORBACIOV (se ridică): Prietenia româno-sovietică e veşnică… mi-a făcut plăcere să ne cunoaştem,  dar nu mai am timp de şedinţe şi sindrofii. Poporul zice: „Ne-ai scos pumnul din gură, acum  dă-ne de mâncare!” Producţia! Dup-aia stăm de vorbă! (Dispare.)

GARY: Dasfidania! Aşa e: orice poate avea mai multe începuturi, dar un singur sfârşit. E timpul să părăsesc acest Teatro mundi. Să nu aplaude nimeni: piesa nu a fost nici bună, nici proastă. Doar  a  f o s t. (Spre Umbre.) Vă mulţumesc tuturor: voi toţi sunteţi Eu. Şi eu, Nimicul. Mergeţi cu bine… alături de mine, spre Neant. (Umbrele se ridică, se aliniază într-un şir aproximativ care, încet, iese. Gary, singur.) Gata, e linişte. (Spre cer.) Pot să mai spun ceva?

VOCEA: Poţi. Dar repede. Ziua e pe sfârşite.

GARY: Mă înfioară simbolica singurătate a cailor după bătălie: pasc liniştiţi, sublimi, indiferenţi faţă de cine a  învins sau a fost învins în bătălia la care, neîntrebaţi, au luat totuşi parte. Atât! Ba nu: mai am o nedumerire. Pot s-o rostesc?

VOCEA: Gary, e aproape seară…

GARY: …deja se aude gongul de la premiera piesei mele, pe care nu o pot vedea. Ca şi revoluţia poporului meu, căreia aproape îi ating pragul… De ce mi s-a dat o felie atât de groasă de Absurd ? 

VOCEA: Absurdul trebuie presărat peste tot în Lume: şi pe creştetele goale, şi pe frunţile cu lauri.

GARY: Am înţeles. Dar mai am o rugăminte: promit…ultima!

VOCEA: Ultima să fie, Gary!

GARY: Vreau să trec pe acasă, s-o sărut pe draga de Limpi şi să mă întind în patul meu. Pot? (Niciun răspuns.) Am înţeles… repede! Nu e timp de zbateri. Nici de lamentaţii… Toată viaţa am fost un om de treabă. Tocmai eu să isc dezordine în Paradis?!

TABLOUL   V

Un hol de apartament, lung cât toată scena, în penumbră. Într-o parte, uşa de la intrare, încă închisă. În cealaltă parte, uşa de la odaia unde va dispărea Gary, acoperită cu  o draperie: Cortina. Acum intră Gary.

OLIMPIA: Unde ai stat atâta, Gary?!

GARY (îşi agaţă haina în cuier): A fost o zi lungă cât o viaţă, Limpi.

OLIMPIA: Hai să mănânci.

GARY: Nu mi-e foame. (O sărută.)

OLIMPIA (Uimită: îşi pipăie faţa):  Ce-i cu sărutul ăsta, Gary?!

GARY: Un simplu sărut, Limpi.

OLIMPIA: Nu, Gary… sărutul tău e geamăn cu cel din ziua când ne-am cunoscut! Ce s-a întîmplat, Gary? (Panică.) Dragul meu, te simţi bine?

GARY (mai înaintează un pas spre Cortină): Bine.

OLIMPIA: Te-au tot sunat de la Teatru. Ziceau  că nu se poate să lipseşti de la premiera piesei tale. Dar acum e târziu… trebuie să fi sunat gongul.

GARY: Încă nu a sunat. Dar va suna curând.

OLIMPIA: Va fi prima ta premieră de la care lipseşti…  De ce trebuie să lipseşti, Gary?

GARY: Pentru că aşa vrea Dumnezeu. (Mai înaintează un pas.)

OLIMPIA: Gary, dar… să mă ierte Dumnezeu, uneori El nu poate fi contrazis?!

GARY: Dumnezeu a fost mereu bun cu mine: ca tânăr student, fost ilegalist, fiu de miner, eram singurul candidat la carieră şi aventură. Dar morala Tatălui meu şi duhul lui Blaga m-au ferit de ispită. Mai târziu, bunul Dumnezeu, văzând cum mă plimb de idiot şi donquijote pe marginea vulcanului, luptând de unul singur împotriva stalinismului, trădat de fosta soţie şi de cei mai buni prieteni ai mei, ca să mă scape de mai rău, m-a luat de guler şi m-a trimis la puşcărie. Doamne, cât de liberi şi de cinstiţi eram în puşcărie! Astfel m-am mântuit de silă, pierzând totul, dar primind în schimb acest suflet cu care, în pace şi onor, îi aştept la judecata de apoi pe toţi cei care, din frică şi laşitate, mi-au făcut rău… Nu, Limpi, Dumnezeu nu poate fi contrazis. Cum vrea El, aşa e mai bine!

OLIMPIA: Am veşti, Gary. În Oraş m-am întâlnit cu Tinel. (Şoaptă.) Zice că… e sigur: în decembrie, maxim ianuarie, va fi prăpăd. Va fi Revoluţie!

GARY: Ştiu, Limpi. Omenirea e în criză, fiindcă e gravidă. Se va naşte ceva nou. Ce?

OLIMPIA: Vai, Gary, mi-e deja frică…

GARY: De ce să-ţi fie frică?!

OLIMPIA (se închină): Pentru Lumea asta… şi mai ales pentru tine!

GARY: Nu trebuie să te temi, Limpi. Cancerul Lumii noastre e puternic şi nemuritor. Celulele canceroase nu cunosc moartea şi nu suferă de nicio boală. Nu au duşmani, sunt cele mai sănatoase celule cunoscute până acum. Mai mult, niciun bolnav de cancer nu moare într-un accident de maşină sau avion. Eu mereu am călătorit fără frică.

OLIMPIA: Ce va fi… cum va fi?!

GARY (aproape de uşa-cortină): Totul va fi… fără mine.

OLIMPIA (între nedumerire şi uimire): De ce… Gary?!

GARY: Pentru că aşa vrea Dumnezeu, Limpi. Stingerea, plecarea sau trecerea nu e decât taina prin care esenţa mea, împrumutată cu grea dobândă, se reîntoarce la matcă, în oceanul iniţial.

OLIMPIA: Cum vor trece de acum înainte zilele pe lângă mine, Gary?! Cum vor fi, fără tine, săracele noastre sărbători… Crăciunul, Paştile?!

GARY: Paştile… o magnolie, ca o mireasă din secolul trecut, e toată în floare sub geamul meu. M-am trezit cu o cumplită durere sufletească pentru soarta ţării şi a poporului, pentru tunelul acesta fără sfârşit, pentru răul care se întinde şi pentru care, oricât aş căuta în lada de gunoi a speranţelor sau utopiilor, nu mai găsesc nimic, nimic, nimic…  (Trezire din reverie.) Doamne, e atât de târziu! (Cu o mână pe Cortină.) Fiecare om e centrul unui Cerc care e destinul său. Eu sunt centrul unui cerc care e Cartea mea. Să ai grijă de Jurnalul meu, Limpi. Ne întîlnim în Cer… şi-n Cartea mea, peste o sută de ani!

Trage draperia,

C O R T I N A

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii