Gheorghe TRUȚĂ vă prezintă / 9 sau Fly, Robin, Fly (X) –...

Gheorghe TRUȚĂ vă prezintă / 9 sau Fly, Robin, Fly (X) – ultima parte

Timp de citire: 20 minute

(urmare din numărul trecut)

TYBY: Exclus. Eu mai am oareșce treabă pe planetă… cum spuneam… mă așteaptă Harvardul… de nouă luni strigă: ”Hai, Tyby… vino odată!” Am întârziat oleacă din pricina voastră… că sunt prea empatic!… adică… să înțelegeți și voi… pun botu la orice suferință a aproapelui.

DELI: Totuși, soro… până la venerabila vârstă de cincisprezece anișori… cu mama mereu ghemuită între sobă… cu tata răcnind din dosul damingenei… viața mea nu a fost mereu holul rece pe care l-ați zugrăvit dumneavoastră, domnule scriitor…

VOCEA: Explică-le, bă… scriitor de vagoane… care e legătura dintre Real și Imaginar!

DOMNUL GEO: Vedeți, dragele mele, autorii, deseori punem mâna pe maneta tramvaiului numit ”piesă” sau ”roman”… și-l întoarcem spre destinația artistică pe care o vrem. Altfel spus… niciodată realitatea literară nu se suprapune exact peste realul-real…

DELI: Nu mă vâr în subtilități artistice… eu și surioara mea abia ducem grija bolovanului ce ne șade pe umeri… Dar și viața mea, alături de părinții și frații mei… cândva a fost un cuib cald…

GIGI: … numai că, de-o vreme încoace… de când și planeta parcă a luat-o la vale ca un mal speriat… un vânt rece a trecut și prin peretele subțire al cuibușorului nostru… Acum… o văd pe mama zgribulită lângă caloriferul rece… că de nouă ani, centrala de la Paroșeni  nu mai papă cărbune… ca o ursoaică nescărmănată… mă privește cu ochii ei mari, tulburi… și zice printre dinții știrbi: ”Gigi, fata mea, pe nefericita de mine… cui mă lași?!”

AMÂNDOUĂ: Oare… peste cuibușorul nostru va mai adia vreodată vânticelul cald de primăvară?

VOCE (filtrate, venind de jos): La anu și la mulți ani!

VOCE: Unde s-au ascuns pupezele, frate?!

VOCE (mai aproape): Or fi în pod, frate: iarna… pupezele se aciuiază în poduri! Or face pui!

VOCE: Asta ne lipsește: Să afle lumea că pupezele din Vale au făcut… puiet de Cozma!

VOCE: Hai, frate, să urcăm… să le scărmănăm!

GIGI (se strânge în Deli): Soro… mi-e frică!

DELI (se strânge în Gigi): Și mie mie-e frică! Mi-e frică… mi-e scârbă…

GIGI: Soro, de-atunci, de când am fost întoarse din drum… n-am urcat niciodată la Straja… Dar am auzit că e minunat… (Spre imaginea de pe perete.) Hai!

DELI: Unde?!

GIGI: Să zburăm!

VOCI: Hai să urcăm, fraților… să scărmănăm pupezele… până nu-și iau zborul!

GIGI (Spre… jos.): Nu mai e nevoie să urcați: Venim noi jos! (Scoate telefonul. Tastează.) ”Ne-ați făcut în toate felurile. Noi vă iertăm… rămâne ca și Dumnezeu să vă ierte. De acolo de unde vom fi… o să ne rugăm pentru iertarea voastră!”

DELI (tastează): ”O să vă facem pe plac: vom pleca mai repede decât anul 2023!”

Se îmbrățișează, din nou. Întind brațele libere din îmbrățișare, spre peisajul de pe perete.

DOMNUL GEO: Opriți-vă, fetelor!

AMÂNDOUĂ: E viața noastră și facem ce credem cu ea!

DOMNUL GEO: Viața e ca o potecă șerpuitoare, care, câteodată, te duce în mărăcini… Dar… după noapte vine zi… cum spunea un cântec de pe vremea bunicilor voastre…

GIGI: Poteca… ce spuneți, ne-a adus numai în mărăcini…

DELI: Oare… întâmplător am aterizat, azi, în mijlocul acestui grup toxic?

AMÂNDOUĂ: În lunga noastră excursie pe uscatul acestei planete ”străină și grea”… cum spune poetul… am călcat numai în spini…

DOMNUL GEO: Gândiți-vă bine… la prieteni, colegi… părinții și frații care vă așteaptă acasă…

TYBY: Ție ce-ți pasă?! După ce ai meditat trei sferuri din Vale, plus împrejurimile… ți-ai văzut romanele publicate și piesele jucate… ai lăsat mai la vale minunata vale a plângerii și te-ai cazat pe mal călduț de Someș! Așa că… scutește-le pe fete de lecții de dirigenție… și lasă-le să zboare!

GIGI: Lumea e atât de urâtă, surioară: e ca monstrulețul din desenele animate pe care le vedeam amândouă… când la mine…

DELI: … când la tine… îmbrățișate! Hai, soro!

AMÂNDOUĂ (îmbrățișate): ”Am fost fete de miner… Fly, Robin, Fly… ”

DOMNUL GEO: Totuși…

VOCEA: Ia vezi-ți de treabă, scriitoraș de vagonete… ți s-a urât cu binele comunitar?! Fetelor… veniți pe buza scenei… întindeți brațele spre peisaj… vă aplecați în față… ca să sugerați aruncarea în jos…  Acum rămâneți așa până facem finalul!

Pe toate cele nouă ecrane, cu litere negre: BREKING NEWS. Nouă voci diferite, același text:

Două fete din… (Bip!) s-au aruncat de pe acoperișul unei ruine din orașul învecinat… (Bip!)  Fetele, în vârstă de cincisprezece ani, se aflau la o petrecere de adolescenți ținută într-un local improvizat, la subsolul unei clădiri părăsite, cândva cantina unei fabrici de fibre și fire sintetice, bastion al socialismului de la orașe și sate, loc unde soțiile de mineri torceau firul de aur al comunismului biruitor, în vreme ce soții lor scoteau aurul negru din adâncuri… devenită după Revoluție fabrică  de volane și intrata în posesia unui investitor arab… care mai târziu a lăsat-o în paragină. Fetele, bune prietene, fuseseră colege la școala din… (Bip!), iar acum  erau eleve în clasa a noua, una la liceul tehnologic din (Bip!), cealaltă la liceul tehnologic din… (Bip!). Înainte de a se arunca, îmbrățișate, de pe acoperișul turnului în ruină, fetele au lăsat mesaje pe telefon, către părinți: ”Anul 2023 se va duce după noi…” și către colegii de petrecere: ”Ne-ați făcut în toate felurile… Noi vă iertăm: mai rămâne să vă ierte Dumnezeu! Oricum… sunteți un grup toxic!” Vom reveni!

VOCEA: Piesa încă nu s-a terminat, și, oricum, vă rog să nu aplaudați: N-aveți de ce. Din contră, trebuie să fim triști: două ființe trimise de Dumnezeu pe Pământ au luat prea devreme drumul neantului. Cineva ar spune că s-au întors la Dumnezeu… Dar nici asta nu ne poate liniști: în ultima vreme, local sau global… trecem din tragedie în tragedie. Cineva ar spune că nimic nu e nou sub soare: de-a lungul veacurilor, tragedii care mai de care mai teribile au umplut cu lacrimi ochii uscați ai Lumii. Au pierit și pier, din vina lor sau nu, mii… milioane de suflete. Lăcrimăm o clipă… ori mișcăm din umăr a indiferență… după care totul trece… ne cufundăm în nesimțirea noastră cotidiană… și până la următoarea tragedie… uităm. Dar nu putem să nu întrebăm…

AMÂNDOUĂ (nemișcate, în șpagat): Noi nu mai putem: am înțepenit în șosete!

VOCEA: Stați acolo, toantelor, de-aia vă plătesc!

AMÂNDOUĂ: Ne plătești pe dracu… că n-am mai văzut un sfanț… de nouă luni!

VOCEA: Aveți răbdare… încă nouă… cu a brânzii zece! Dacă le place ăstura și dăm aci vro nouă spectacole… și ăștia de la consiliu județean, de la sindicate… au promis că ne-aruncă vreo nouă miare. Dacă nu… ciuciu-banana! Credeți că mie-mi vine ușor să fac pe lupu moralist chiar în orașul ăsta cu nume de lup?! Dar strâng din dinți și prestez! Așadar… nu putem să nu ne întrebăm: Cât din uitarea noastră e vinovată? Nu putem face ceva, cu micile sau marile noastre puteri… ca să evităm tragediile de lângă noi? Oare… tragedia celor două fete care au ”zburat” azi…

AMÂNDOUĂ: Dar… încă n-am zburat!

VOCEA: Ciocu mic și rămâneți așa atârnate, ca lebede bete! Așadar… tragedia putea fi evitată?

Dezbatere.

VOCEA: Dar… haideți să întrebăm și să așteptăm răspunsuri și de la câțiva oameni direct implicați în viața Văii! Am întrebat… și domnul Răscoleni, primarul orașului cu nume de lup, mi-a trimis  mesaj. Zice: ”Domnule… îmi pare rău că nu pot veni la spectacol, dar mă aflu în ședința săptămânală de la județ, însă pot să spun sunt mâhnit că evenimentul a aruncat un nemeritat vot de blam asupra orașului nostru, doar pentru nenorocul că ruina de pe care fetele s-au aruncat era, întâmplător, pe teritoriul orașului nostrum. Și mă întreb… de ce fetele, Dumnezeu să le ierte, nu  s-au aruncat de pe o ruină din orașul natal, învecinat, sau de pe altă clădire în paragină… că dulcea noastră patrie colcăie de ruine ale comunismului autodevorator… Dar dacă a căzut beleaua pe noi, asta e… ceasul rău, pisica neagră!… cu obiecțiunea că de vreo nouă ani încoace am început demolarea turnurilor și turnulețelor în paragină… dar sunt multe ale dracului!… și-mi iau angajamentul în fața cetățenilor urbei noastre că în maxim nouă ani de acum încolo, dacă cetățenii îmi vor face onoarea să mă aleagă pentru alte mandate, vom rade toate ruinele din oraș… ca un asemenea eveniment să nu se mai întâmple la noi!” De la domnul Buricani, primarul Orașului de sub munte…”Dom-le… n-am putut veni la spectacol… am avut ședință de consiliu local… însă la următoarea reprezentație vin negreșit, mai ales că pe toate ecranele, din zori și până în alți zori nu se vorbește decât despre tragedia fetelor noastre, petrecută în orașul învecinat… Evident că și eu sunt profund marcat, ca primar al urbei, dar și ca om: de-o săptămână, de când s-a întâmplat tragedia cu fetele noastre… și noaptea-n somn văd zborul lor nenorocit… M-a durut și mă doare sufletul pentru tinerețea lor pierdută, mai ales că le cunosc părinții, bunicii și străbunicii… cu toții oameni respectabili… și, oricum… oameni! Îmi pare rău că nu le-am putut ajuta într-un fel… poate dacă sindrofia asta nenorocită se petrecea în perimetrul orașului nostru… poate că nu se întâmpla… Eu am fost mereu deschis la cererile tinerilor din orașul nostru… am pus la dispoziție casa de cultură pentru orice manifestare culturală… pentru sărbătoriri decente, sindrofii tinerești… că oameni suntem… și tineri am fost și noi!… Poate că trebuia să fim mai aproape de ei… să-i urmărim… nu cu priviri de oțel, ci de catifea. Vreau să cred că va fi ultima tragedie care să aibă în prim-plan locuitori ai urbei noastre… și pentru asta voi continua a fi tată al orașului nostru… nu doar institutional, ci pentru fiecare suflet din urbe!” Domnul Râuț… ”Am citit piesa al cărui synopsis mi l-ați trimis, fapt pentru care vă mulțumesc… Mi-a plăcut, atât cât poate plăcea o piesă cu un subiect atât de tragic… și am o rugăminte: Să apar cu numele meu real… Emil Părău… nu ”Răuț”… sau ”Râuleț”… N-am de ce să mă rușinez pentru faptele mele: cu toate puterile am încercat să ridic orașul în care locuiesc eu și familia mea, și Valea aceasta atât de năpăstuită, la înălțimea Strajei, în care, zic cei ce au trecut și trec pe acolo, am pus tot sufletul meu.  Domle… pentru tragedia fetelor suntem vinovați cu toții: părinți, profesori, eu, Emil Părău sau simpli trecători… Domnule Geo, văd că apăreți și-n piesa pe care, mi se spune, în linii mari, ați scris-o… Dacă vă amintiți, acum mai bine de nouă ani, cunoscându-vă veleitățile teatrale, v-am propus să punem împreună bazele unui teatru în orașul de sub Straja… N-ați zis… nici da, nici ba… și am înțeles: atunci vă interesa ca piesele dumneavoastră  să fie jucate în marile teatre… nu să fiți directoraș în orașul cu nume de lup! Ați mai zis… că sunteți și profesor de matematică… și n-ați avea vreme… dar că… să mai vedem! Și am văzut: au trecut anii, n-ați mai dat niciun semn… citeam prin ziare că piesele v-au mai fost jucate pe multe scene… Apoi am aflat că v-ați stabilit la Cluj. Nu judec pe nimeni, dar mă gândesc că tinerii ăștia… așa cum sunt ei, uneori neastâmpărați… chiar nebunatici uneori… și nu doar cei de pe meleagurile noastre!… în lipsă de repere morale sau culturale… au privirile încețoșate de ierburi… Și tinerii din piesă… mă gândesc că dacă ar fi avut un loc unde să li se pună în față oglinda vieții… unde să vadă că viața nu e doar băutură și opiu… nu s-ar fi adâncit în spelunca aia de sub ruină. Am citit… cum că una dintre fete se plângea că a fost umilită la urcarea în telescaunul ce duce la Straja… Așa o fi fost și regret, dar de câțiva ani am dat dispoziție ca tinerii să aibă întâietate la urcare pe telescaun… Voi încerca să fac și alte lucruri pentru ei, dar trebuie ca noi  toți, părinți, profesori sau simpli cetățeni să fim mai aproape de tinerii noștri și să-i împiedicăm să greșească. Cum? Să le arătăm drumul spre câmpiile însorite ale Strajei și ale altor peisaje frumoase din plaiurile noastre… să fim strajă pentru tinerețea lor!” După cum se vede… se pare că factorii de decizie locali s-au sesizat de gravitatea situației și vor lua toate măsurile ca lucrurile să nu se mai repete… Așa că… să ne întoarcem la casele noastre cu credința că ce s-a întâmplat azi aici, în orașul cu nume de lup, nu se va mai întâmpla. Dar să nu lăsăm piesa în coadă de pește… cum zicea englezu… pentru aceste fete zarurile au fost aruncate… Hai, fetelor…să săvârșim ceea ce Soarta, poate nedreaptă… dar te pui cu Soarta?!… a hotărât. Mai întâi să pigmentăm momentul…

De undeva, ca de sub dușumele… două glasuri de fete… ”Suntem fete de miner… ” Apoi… pe deasupra sălii…   ”Fly, Robin, Fly…”

VOCEA: Să flaim frumos… privind în sus și căzând în jos… Cracu sus… capu-nainte… și de cădeți… nicio pagubă: Vorbesc io cu mamele voastre și nasc la repezeală altele!

Dar, din contră: fetele se îndreaptă și se depărtează un pas, în spate.

VOCEA: Clara… Sonia… așa se face fâl-fâl?!

AMÂNDOUĂ: Nu mai zburăm.

GIGI: Și nu mă cheamă Clara.

DELI: Nici pe mine Sonia.

VOCEA: Dar… cum vă cheamă, nebunelor?!

GIGI: Mă numesc Georgiana, mi se spune Gigi, am împlinit cincisprezece ani și locuiesc alături de părinții mei în orașul Uricani, județul Hunedoara.

DELI: Iar eu sunt Delia, mi se spune Deli, am împlinit frumoasa vârstă de cincisprezece ani și, ca și buna mea prietenă, care-mi e ca și o soră, locuiesc în orașul Uricani, județul Hunedoara.

VOCEA: Sunteți… pe dracu! Sunteți cum scrie pe ștatu de plată… că numai eu știu cum bat pe la uși la toți amploiații proști și inculți ca… nu dau nume… că mă târăsc prin tribunale!… ca să primesc ăi nouă arginți, din care să vă dau vouă leafa… Stamatoiuteclara și Tănasesesonia…

GIGI: Suntem ceea sufletul nostru vrea să fie…

DELI: … iar sufletul nostru a rămas întemnițat în bietele fete…

AMÂNDOUĂ: … și noul nostru suflet, care e și cugetul nostru, a hotărât că n-o să zburăm!

GIGI: N-avem de ce să zburăm: Doar ca să dăm satisfacție lumii televistice să se holbeze în printemps la sângele nostru tânăr iscat în iarbă…

DELI: … și, mestecând bucata de pizza unsă cu magiun, să adulmece în fața ecranelor lacrimile părinților și fraților noștri?!

GIGI: Așa… fetele… deși toate televiziile strigă că s-au zdrobit de caldarâm…

DELI: … vor continua să respire prin respirația noastră!

AMÂNDOUĂ: Așadar… nu mai zburăm pentru a cădea. Din contră: Ne întoarcem, în gând, la casele noastre, lângă frații și părinții noștri… la școală, la profesorii și colegii noștri… pe care    nu-i înțelegem și nu ne înțeleg întotdeauna… dar pe care îi învelim diurn în respirațiile noastre fierbinți. Hai, soro! (Se îndreaptă spre scara ce coboară de pe scenă.)

VOCEA:  Niki… oprește-le pe nebune!

Apare Tibi. Fetele se opresc pe marginea scenei.

TIBI: M-a strigat cineva?

VOCEA: Eu, Nikișor flăcău de munte… că au turbat oițele: zic că ele sunt ălea din piesă… și n-ar fi nimic dacă ar face ce scrie-n text și care e realitatea reală: Să zboare dracului odată!

TIBI: În primul rând că nu-s Nikișor. Am răspuns pentru că eram singur în culise… și am vrut să văd cine urlă ca un apucat. Eu mi-s Ionel Protopoperscu, dar prietenii și familia îmi zic Tibi.

VOCEA: Să mor călcat de avionu de Oboga… că să tâmpi și ăsta! Bă… de te-aude tac-tu… cu care sunt prieten… că el m-a rugat: ”Amice, ia-l și pe neisprăvitu de fi-miu și pune-l să spună pe scenă două vorbe… chiar dacă e fomf… să capete și el un bănuț, c-am încercat să-l bag la poliție, dar e așa de tâmpit… de cum s-a dus în fața comisiei și l-au întrebat cum îl cheamă… a zis c-a uitat buletinu acasă!”

TIBI: Oi fi fost până azi, dar Tibi s-a înșurubat în trupu-mi zvelt, și momentan stau lângă aceste două minunate fete, pe care le felicit pentru hotărârea de a nu se arunca inutil în brațele nimicului!

VOCEA: Și de-ai fi Tibi, cum delirezi… Acum nouă minute le dădeai brânci fetelor peste pervaz…

TIBI: Parafrazând o teoremă băsesciană… ”Am greșit?! Am greșit… ” Omul, după mintea mea îmbuibată cu derivate și logaritmi de la olimpiada de matematici de la Paris…

VOCEA: Ha! Tat-tu-mi zicea că ai și rămas corigent la mate într-a noua…

TIBI: O fi… dar odată cu înșurubarea, m-am reevaluat… cum zicea alt filozof contemporan de-nchiriat… Însă… important e că actualmente sunt cel ce sunt… altul mama nu mai face!

VOCEA: Nu mai face… și bine face… că nu mai umple Lumea de tâmpiți care se-mpiedică de-o buturugă… și când se scoală din praf, se-nchipuie Napoleon! Glas mic, vino și ia-ți prostu de pe cap… că tu mi l-ai ridicat în cârcă!

GLAS MIC: Nu eu, șefu! Dom Geo l-a inventat… cică… era indispensabil în conflictul piesei: el era cel ce-mpingea pe-alea două silfide să sară pârleazu! Hai, domnu Geo… vino să-ți vezi opera  și să-ți iei binemeritatele scatoalce!

Domnul Geo reapare pe buza scenei.

VOCEA: Ei, ce spui?! Iaca omu!… cum se zice într-o carte cu coperți aurite. Îți place?

DOMNUL GEO: Ceea ce se întâmplă aici, cu acest flăcău și cu cele două fete, e normal și firesc.

VOCEA: Poate… din punct de vedere marțian… că terestru nu prea văd cum!

DOMNUL GEO: Dintr-un punct de vedere înalt artistic, căci, la intersecția dintre Realitate și Artă, apele sunt învolburate, și doar cunoscătorii le pot despărți. Se întâmplă ceea ce până și voi, cu mințile voastre mercantile, ați intuit și chiar ați dorit: Imaginația naște Realul și nu invers!

VOCEA: Vezi, fiul ploii de vară… ce zice și puță ăsta de maimuță?! Tu, marțafoi împăiat… de fapt nici nu exiști: te-a inventat ăsta, din trei păpușoi și-o alviță… și-acum faci ca calu lu harapalb!

TIBI: Sunt ce vreau eu să fiu: Tibi din Uricani, indiferent dacă plouă la poli sau dacă ninge în Maldive. Dar nu mi-l scoateți din sertar pe acest scriitoraș de vagonete… care adineauri făcuse singurul lucru bun din viața sa: Plecase!

DOMNUL GEO: Cu ce te-am supărat, flăcău?! Ca să pari tu viu, mi-am pus singur zoaie-n cap… mi-am dat cu brișca-n ouă și m-am înjurat singur, cu așa-zisa ta gură… și-acum muști mâna ce-a ținut pixul din care te-ai născut?! Într-un fel… îmi ești un soi de fiu vitreg…

TIBI: Poate… vitregit! N-am pentru ce-ți mulțumi, așa-zisule tata. Din contră: m-ai folosit ca să reazimi cușmelia ta bizară, piesa asta! Ai pus peste trupu-mi de fum, cu mistria ta murdară, molozul infatuării, vulgarității și cinismului, pe care l-ai stropit cu un deț din parfumul deșteptăciunii… făcând din noul ”eu”, olimpic la matematici. Dar… e ca și cum ai turna în gaura de la closet o sticluță de odicolon… Prin urmare… ai făcut din profilul meu o făptură cinică și infatuată… strigând fără glas din măruntaiele piesei tale bizare: ” Priviți… lume și popor… acesta e prototipul tânărului din Lumea de azi: deștept ca un sfinx, dar pervers, egoist, gata să-și împingă și surorile-n prăpastie, doar ca să-și satisfacă egoul nestăpânit! Pe scurt: un diavol în blugi!

DOMNUL GEO: A noua parte din ce zici… o fi… Vedem tot mai des pe stradă… la televizor… tineri trăgând vâtos din țigări îndesate cu iarbă uscată, ce usucă și sufletul…  ființe neliniștite, cu priviri pierdute, gata… pentru nouă arginți, cu care să-și procure otrava diurnă… să dea și brânci peste pervaz părinților, fraților… lor înșile… iar pe spate le e lipită eticheta: ”Tânăr de azi”!

VOCE: Așa ai făcut și cu noi…

DOMNUL GEO: Care… ”noi”?!

VOCE: Noi, cei din linia întâi… răcnitorii la comandă…

TIBI: Pe mine măcar m-ați învelit într-un corp… chiar dacă de împrumut!…

VOCE: … dar pe noi ne-ai lăsat despuiați… voci diforme… puse să urle într-un cor bizar…

VOCE: … ca să speriem cu strigătele noastre neliniștite… cele două făpturi…

VOCE: … la fel de nefericite ca și noi!

TIBI: Și toate astea… ca să ilustreze falsa teoremă care spune că tânărul de azi e un cotoi disperat!

VOCE: Și chiar de-ar fi măcar a noua partea adevărat… Întrebăm…

TIBI: Cine ne-a adus aici? Nu trebuia ca voi, frații, părinții, educatorii noștri… să ne aveți în grijă, așa cum de educația voastră s-a ocupat părinții, frații și educatorii voștri?!

VOCE: Din contră: voi ne împingeți mereu în cloaca greșelii, ne puneți în palmă paharul de tărie…

VOCE… și țigara cu ierburi uscate!… că doar așa prosperă economia mondială!…

VOCE: … iar când e vorba de război… suntem primii la care ne puneți arma în braț…

VOCE: … cică… să ne apărăm patriile!… și murim… putin… ca niște proști, prin stepe pustii!

TIBI: Și-n cazul trist, de față… în ciuda promisiunilor pompoase… nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru trecerea în neant a două tinere ființe… pentru care suntem vinovați cu toții: eu, tu, noi, voi, cei de acolo, din sală… și oricare dintre oamenii de pe planetă… pentru că… această poveste tragică nu este doar o istorisire a unei nefericite întâmplări de la poale de Parâng și Retezat, ci poate fi întâlnită, cu mici și nesemnificative deosebiri… la București, Cluj, Craiova sau în oricare din târgurile și cătunele Patriei… și pe oricare din plaiurile Lumii!

DOMNUL GEO: Ești rău!

TIBI: Nu sunt rău: sunt prost. Ca tot omul ce, sub umbrela putredă a zisei ”democrații”… își lasă sufletul în grija unora care, cică, se pricep să-l administreze. Tinerii ăștia fără corp au dreptate:           și-n piesa asta ne-ți pus în guri cuvinte scâlciate… ne-ați pus să urlăm ca apucații… ca să arătați că noi, cei cu caș la gură, suntem niște troglodiți. Bine: om fi. Dar… cine e de vină pentru educația noastră precară? Nu cumva voi… care trebuia să ne creșteți în curăție sufletească?

VOCI: Așadar și prin urmare… caricatura tristă care ziceți că  suntem… și poate… unii dintre noi chiar suntem!… e imaginea fidelă a nepăsării voastre… uneori chiar interesate…

DOMNUL GEO: Bine: îmi asum partea mea de vină… ca locuitor al planetei… Dar… de ce aș fi vinovat… ca autor ?! Ați văzut: V-am apărat… cum am putut și eu! Chiar am lăcrimat… văzând că voi, tinerii Lumii sunteți oi stinghere pe un câmp plin de lupi…

VOCE: Îți vedem lacrima din ochiul stâng, dar și radiația din cel drept… că ți-a reușit această splendidă piesă, pentru care n-ai pregetat să ne prezinți pe noi drept niște caricaturi ambulante!

VOCE: În această tragedie toată lumea lăcrimează cu un ochi, iar cu celălalt privește grămăjoara de arginți din poala întâmplării!

DOMNUL GEO: Poate… a noua parte din ce spuneți e chiar adevărul. Și ce vreți?

VOCE: ”Noi? Bună pace… și de n-o fi cu bănat…” … măcar acum … în ceasul al noulea…

VOCE: … am vrea un corp al nostru… care să nu mai fie strunjit după poftele altora!

DOMNUL GEO: Ca să primiți un corp ar trebui să aveți în suflet cele 9 virtuți: bunătate, iubire, grijă față de suferința aproapelui, empatie, compasiune, înțelegere, răbdare, blândețe, bucurie…

VOCE: Câteva din ele… le-am avea…

DOMNUL GEO: Nu câteva… toate! Abia atunci candidatul la Om poate primi un corp în care    să-și adăpostească sufletul! Însă… trupul și sufletul doar un Dumnezeu vi-l poate dărui. Eu nu sunt Dumnezeu. Și nici n-aș vrea să fiu. Să ai grija planetelor… să nu se ia-n coarne cu alte stele… sau între ele… ba… să mai ai și grija a două fetițe și a vocilor a nouă vlăjgani din Valea Plângerii! Sunt doar un om care s-a vârât într-o trebșoară care nu era a lui.

VOCE: Acum… că te-ai vârât… trebuie să suporți și consecințele!

VOCE: Și domnul dracu… dacă și-a vârât coada în Creație… amu trebuie să dea la vâsle în butoiul cu zmoală clocotită! Așadar… te faci frate și cu dracu până treci puntea… treaba ta!…

VOCI: Te privește cum… însă nouă ne faci rost de corpuri în care să ne depozităm sufletele!

GIGI: Noi ne-am pierdut corpurile… pentru că trebuie să admitem că… ele au zburat!

DELI: Însă… prietenele actrițe au fost atât de drăguțe și ni le-au împrumutat pe-ale lor!

GIGI: Suntem mulțumite și cum au fost prezentate sufletele noastre în piesă…

DELI: … drept pentru care mulțumim domnului autor: sensibile, politicoase, empatice…

AMÂNDOUĂ: … adică așa cum sunt două fete bine crescute… chiar și în Vale!

DOMNUL GEO: Pot să v-ajut cu un sfat: Ca să primiți corp, completați-vă virtuțile până la 9… cu ale unor tineri din Sală… și astfel puteți să intrați cu partea voastră de suflet, în sufletul lor! Însă… mai întâi trebuie să vă rugați Celui care zidește trupuri cu suflet încorporat! Nu e greu: Rugăciunea se roagă singură: sufletul geme, mintea aprobă, buzele rostesc.

VOCI: Tatăl Nostru carele ești în ceruri… sfințească-se Numele tău… În pâinea noastră cea de toate zilele ce ne-o dăruiești nouă… pune și virtuțile sufletului nostru ce ne lipsesc… până la 9… ferește-ne pre noi de ispita diavolului din iarba uscată ce unori o fumam cu nesaț… crezând că 9 e numărul de respirări ale F-e-r-i-c-i-r-i-i… când de fapt este numărul Tău, D-u-m-n-e-z-e-u-l nostru! Te rugăm fierbinte: Întrupează cele nouă virtuți în câte un trup, care să devină corpul ce-l vom plimba prin Lume! Amin.

Peste Sală… snop de lumină: fulger.  

DOMNUL GEO: S-a aprobat! (Spre Sală.) Sunteți aici cel puțin nouăzeci și nouă de tineri… cu toții suflete frumoase și pline de caracter. Primiți în voi câte un suflet-prieten, lipiți-l de-al vostru, adăugând astfel la lumina voastră o lumina nouă… și fiți de azi de 9 ori Unul! Acum…  nouă adieri de suflet zboară spre voi… Fly, Robin, Fly… !

În toată Sala… din pereți, din dușumele, din cele nouă ecrane de pe scenă și din buzele spectatorilor: ”Fly, Robin, Fly… Up, up to the sky!”… și tot cântecul.                                                                    

VOCEA: Nu trebuie să cadă cortina: e căzută de multă vreme peste această Vale fără noroc. Și, de fapt, peste această Lume. Întrebarea nouă plus infinit: Oare… se va ridica vreodată? Răspuns: Atunci când aceste suflete, frumoase și libere, vor pluti peste leșul putred al Lumii, îl vor stoarce ca pe o cârpă murdară și-l vor limpezi în apele curate ale Credinței.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii