File din volumul „Societatea Petroşani. Monografia” / Autor(i) anonim(i)

Anul viitor în 2025, se vor împlini 90 de ani de la apariţia volumului „Societatea Petroşani. Monografia”. De remarcat dintru bun început că apariţia monografiei nu a constituit la vremea respectivă, în 1925, un eveniment editorial, cel puţin presa locală nu a semnalizat o lucrare care va rămâne mult timp de referinţă în domeniu.

De pe coperta a IV-a aflăm că volumul a fost tipărit la Bucureşti de „Cartea Românească” S.A. în 1925. Cele 145 de file sunt tipărite pe hârtie de calitate, încă albă după aproape 100 de ani, pe un format atipic – 21cm/ 26,2 cm, ilustrate cu 33 de desene şi 51 de fotografii. Din această bogăţie de ilustraţii am reprodus doar desenele tehnice, inerente bunei înţelegeri a conţinutului volumului. Din motive tehnice am renunţat la reproducerea fotografiilor.

Din păcate, întreaga monografia stă sub semnul anonimatului, autorul, sau autorii?, nefiind precizat/ precizaţi nicăieri. Faţă de zilele noastre, când pe coperta vreunei amărâte de broşuri se înghesuie 3-4 nume, autorii monografiei Soc. Petroşani erau atât de modeşti, încât au dus modestia până la… anonimat.

Tabla de materii

Monografia se deschide cu „Tabla de materie”, adică, pe limba zilelor noastre, cuprinsul. Impresionează şi acum succesiunea logică şi claritatea celor unsprezece capitole, care, puse cap la cap, dau seama despre creşterea Societăţii Petroşani până în anul 1925: Partea generală (consideraţiuni geografice asupra regiunii Valea Jiului, istoric, consideraţiuni geologice şi paleontologice); Partea specială (Societatea Petroşani); Cap. I – Înfiinţarea societăţii; Cap. II – Concesiunile miniere ale societăţii Petroşani (Perimetrele Societăţii Petroşani, Zăcămintele de cărbuni ale Societăţii Petroşani); Cap. III – Exploatarea Minieră a Societăţii Petroşani (Lucrări miniere propriu zise – Lucrări de deschidere, lucrări de pregătire, lucrări de abataj; Consolidarea lucrărilor miniere; Rambleiajul); Cap. IV – Producerea şi distribuirea energiei electrice (Casa cazanelor, Casa maşinilor, Staţiunea de filtrare a apelor, Casa tabloului de distribuţie, Instalaţiunea pentru transportul cărbunilor la centrală); Cap. V – Minele de cărbuni  ale Societăţii Petroşani: Grupul Petroşani (Mina Petrila, Mina Petroşani Est, Mina Petroşani Vest, Mina Dâlja, Minele Aninoasa) şi Grupul Vulcan (Mina Vulcan Est, Mina Vulcan Vest şi Mina Dr. Chorin); Cap. VI – Sortarea şi încărcarea cărbunelui în vagoane C.F.R.; Cap. VII – Tablou arătând toate liniile industriale, linii de garaj şi funiculare, proprietatea Societăţii Petroşani; Cap. VIII – Instalaţiuni auxiliare; Cap. IX – Societatea Petroşani şi muncitorii (Salariul muncitorilor, Asistenţa medicală şi Ocrotiri sociale, Producţiunea Minelor); Cap. XI. Administraţia Societăţii.

Volumul se încheie cu o hartă color a concesiunilor miniere din Valea Jiului, la scara 1: 75.000, care reprezintă un preţios document, deoarece prezintă concesiunile nu doar ale Societăţii anonime române Petroşani, ci şi cele ale Societăţii anonime române Lupeni, Societăţii anonime Valea Jiului de Sus şi Minelor Statului. Din motive de ordin tehnic nu am mai reprodus această hartă în prezentul volum.

CONSIDERAŢIUNI GEOGRAFICE ASUPRA REGIUNII VALEA JIULUI

În sudul Transilvaniei, în judeţul Hunedoara, se întinde una dintre cele mai frumoase şi mai bogate regiuni ale Româ­niei – o a doua Vale a Prahovei – cunoscută sub numele de Petroşani, sau încă, Valea Jiului. Cuprinsă între ramificaţiunile înalte ale munţilor Retezatu la nord, ale munţilor Vulcanului şi Parângului la sud, regiunea aceasta are forma unei albii lungă de circa 48 km. (vest-est) şi largă de 2-9 km. Lăţimea cea mai mare o are în dreptul Surducului.

Piscurile cele mai înalte sunt: la nord (făcând parte din munţii Retezatului) piscul Zănoaga (1838 m.), Vârful Păpuşei (2442 m.) şi Pleşa (1838 m); la nord-vest Vârful Petrii (2133 m.), Pârva (1912 m.), etc.; spre sud (făcând parte din munţii Vulcanului) piscurile celor două Sigle (1573 m. şi 1685 m.), Straja (1875 m.) şi Cândeţul (1550 m.). La poalele acestuia din urmă se găseşte pasul Surduc. De partea cealaltă a pasului Surduc se ridică lanţul Parângului, cu vârfurile principale: Mândra (2529 m.), Cârja (2406 m.) şi Parângul (2075 m.), din coastele de nord ale căruia izvorăşte apa Jieţului. Dincolo de acesta se înalţă muntele Caprei (1929 m.), iar mai departe, spre nord, Poiana Muierii.

Jiul Românesc şi Jiul Transilvănean sunt apele principale ce udă aceste regiuni. Primul izvorăşte din munţii vechiului regat, udă Câmpul lui Neagu, trece prin Uricani, Lupeni, Vulcan şi aproape de Surduc se întâlneşte cu Jiul Transilvănean. Acesta îşi ia începutul la confluenţa unor pârâiaşe, ce izvorăsc din poalele muntelui Poiana Muierii, curge spre Petrila, pe teri­toriul căreia primeşte apa Jieţului, adună mai la vale apele pâraielor Băniţa, Maleia şi Sălătruc şi-şi continuă cursul spre sud până la Surduc unde, unindu-se cu Jiul Românesc, for­mează râul Jiul care străbate unul dintre cele mai pitoreşti defileuri din ţară. În apropiere de Bumbeşti, Jiul iese din munţi şi se duce spre Dunăre, udând şesurile Olteniei.

Legătura, acestei regiuni cu Transilvania se face prin şo­seaua ce merge la nord până la Simeria şi cu calea ferată Lupeni-Petroşani-Simeria. Şoseaua Petroşani-Tg.-Jiu o leagă cu Oltenia Actualmente este în construcţie o nouă cale ferată Livezeni-Bumbeşti, la a cărei tuneluri se lucrează cu intensitate.

Localităţile principale din Valea-Jiului sunt următoarele:

Petroşani         cu    14.500 locuitori.

Lupeni             cu 13.800          ,,

Vulcan             cu     11.400         „

Petrila             cu     10.550         „

Livezeni          cu       5.750         „

ISTORIC

Se aminteşte prin partea locului de timpul când renumiţii vânători de urşi Cimpoierul, Jacob, Rusalin şi Barna Jon se abăteau prin Valea Jiului unde se găseau multe raţe sălbatece. Pe atunci, în regiune, erau numai căsuţe de lemn şi o bisericuţă tot de lemn.

Pe la 1840 Fraţii Hoffmann, apoi Carol Maderspach fură atraşi de ivirile zăcămintelor de cărbuni, ce se descoperiseră în văile cursurilor de apă.

Pe la 1850 Societatea Braşoveană de Mine şi Cuptoare începe lucrări de explorare şi se străduieşte, ca să-şi asigure drepturile de posesiune a straturilor de cărbuni.

În 1857 se fac în Vulcan primele forme legale pentru acordarea acestor drepturi, iar la 1858 se fac primele formalităţi, în acelaşi scop, la Petroşani.

Tot în 1858 se înscrie la Căpitănatul Minier din Zlatna cererea societăţii Westsiebenbiirgischer-Montan-Verein, pentru concesionarea de terenuri miniere.

La 4 iunie acelaşi an, Căpitănatul face cercetare la faţa locului şi la 5 Martie 1859, cu documentul eliberat sub No. 543, donează întâiul perimetru minier (cuprinzând 6 loturi).

La 1866 se creează 2 secretariate. Unul, întinzându-se de la Iscroni până la Câmpul lui Neagu şi unul, de la Băniţa până la Livezeni, ultimul fiind pus sub conducerea secretarului Costa Sofronie. Pretura era în Pui.

În anul 1867 s-au început lucrările pentru construcţia căii ferate Simeria-Petroşani. Această lucrare stimulează întreprinde­rile şi le întăreşte. În adevăr, prin construirea liniei ferate nu se realiza numai mijlocul de transport; locomotivele consumând cărbunele din Petroşani, întreprinzătorii de aci găseau lângă ei cel mai bun debuşeu. Exploatările de cărbuni se dezvoltă; se construiesc locuinţe în barăci de scânduri; se aduc lucrători alohtoni.

În 1870, la 18 August, se predă circulaţiunii cu mare festi­vitate linia ferată. Interesul Statului ca şi al particularilor creşte pentru minele de cărbuni din această regiune. În 1870 Statul pune o sondă de explorare la Livezeni care, în timp de 7 ani, perforează depozitele terţiare până la o adâncime de 729 metri.

Căpitănatul minier din Zlatna, cu adresa din 1872, păstrată în arhiva Soc. Petroşani, scrie:

„D-l Beneş Juliu, reprezentantul Societăţii Braşovene de Mine şi Cuptoare, în Petroşani.

„Pe baza art. 44 a Legii Minelor, D-l Ministru al Agricul­turii, Industriei şi Comerţului a binevoit a decide ca membrii juriului minier din Valea-Jiului să fie somaţi a declara înscris dacă există în acest judeţ minier probe hotărâtoare şi sigure, din care să se poată deduce că ar exista straturi de cărbuni, etc.“.

Această adresă învederează interesul pe care Statul îl purta descoperii zăcămintelor de cărbuni.

În anul 1874, sub motivul de a apăra vitele din Ungaria contra epizotiilor din Orient, prin art. 20 din lege, se prohi­beşte importul de vite şi râmători din România. Această dispoziţiune a determinat ridicarea enormă a preţurilor cărnii. Lucră­torii, a căror salar rămase acelaşi, fiind izbiţi în existenţa lor, au declarat pentru prima oară greva.

Urmarea acestei greve a fost înfiinţarea primului post de jandarmi din Petroşani.

În 1872 se înfiinţează prima şcoală primară de Stat.

În 1880, pe timpul episcopului Victor Mihaly din Lugoj se ridică în Petroşani biserica greco-catolică. Rând pe rând, se construiesc: biserica romano-catolică, biserica luterană şi biserica evanghelică. În 1890, pe timpul Arhiepiscopului şi Mitropolitu­lui Meţianu, din Sibiu, şi a Vice-Protopopului Stanca Avram, din Petroşani, se ridică biserica greco-orientală.

În 1872, se construieşte primul spital (unde actualmente este cazinoul funcţionarilor inferiori) în Petroşani. Cinci ani mai târziu, luându-se de către Soc. Salgo-Tarjani în arendă minele Statului, spitalul se mută în localul unde se află şi astăzi. Spitalul a venit la timp pentru că un an după înfiinţarea lui, în 1873, a izbucnit în Valea-Jiului o epidemie de holeră. După puţină vreme a venit un grup de cincizeci de călugăriţe catolice, de la o mănăstire din apropierea oraşului München şi s-a instalat în Petroşani şi Vulcan, unde se găsesc şi astăzi, consacrându-se îngrijirii bolnavilor.

Cam în acelaşi timp, Statul ia măsuri de asigurare şi ocrotire socială. Se înfiinţează fondul de ajutoare şi pensiuni (Brüderlade, Târslâda) compus din: cassa de ajutor în caz de boală, asi­gurare în contra accidentelor şi cassa de pensiune.

În 1870 s-a deschis prima farmacie.

În 1879 Comuna Petroşani, obţinând un credit de la Stat, construieşte un drum pentru pietoni în pasul Surduc.

În anul următor, de către o comisiune mixtă româno-maghiară, se fixează traseul şoselei Petroşani-Tg.-Jiu, care în 1890, fiind terminată, este predată circulaţiunii publice.

În acelaşi an se încep lucrările pentru construcţiunea liniei ferate Petroşani-Livezeni-Lupeni, care, după doi ani, este pusă în funcţiune.

În anul 1894 Societatea Braşoveană de Mine şi Cuptoare este cumpărată de Societatea Salgo-Tarjani. Din momentul acesta industria minieră progresează cu paşi repezi. Exploatările se întind în comunele Petroşani, Vulcan, Livezeni. Această nouă societate arendează Minele Statului, din Lonea şi Petrila, pe care le exploatează până în 1908, când, în urma unei convenţiuni cu Statul, mina Deak rămâne în complecta ei proprietate.

Paralel cu dezvoltarea industriei miniere, se sporesc şi instituţiunile publice. În 1886 se înfiinţează Oficiul Poştal; în 1904 se deschide Liceul; în 1910 se înfiinţează în Petroşani Judecătoria de ocol; în 1911 Percepţia şi tot atunci Căpitănatul Minier.

Oraşul Petroşani se măreşte, se canalizează; străzile lui se asfaltează. Se introduce iluminatul electric.

CONSIDERAŢIUNI GEOLOGICE Şl PALEONTOLOGICE

Formaţiunea geologică din Valea-Jiului a fost studiată de mulţi specialişti, care s-au interesat de stratificaţia şi de vechi­mea ei.

Inkey Bela, Carol Hoffmann, Th. Fuchs, Francisc Nopcsa, etc. au făcut lucrări, din care extragem cele ce urmează:

Depozitele din Valea-Jiului şi din zona înconjurătoare se împart după vârsta lor în 3 grupe. Prima şi cea mai veche (o găsim în munţii dimprejurul albiei Petroşanilor. Peste ea s-a aşezat formaţiunea de a doua, pe care o numim productivă, pentru că în ea se găsesc toate zăcămintele de cărbuni. Deasupra acesteia s-au depus şi se depun încă şi astăzi aluviuni noi, (prin văile cursurilor de apa).

Formaţiunea veche. Materialul ei se compune din şisturi cristaline, în majoritate gneisuri şi micaşişturi, în care apar can­tităţi mici de amfibol, şisturi cloritoase şi bancuri de calcar primar, care în unele părţi apare în fâşii înguste, în alte părţi se îngroaşă şi formează zone mari, ca aceea dintre Câmpul lui Neagu şi confluenţa Jiurilor.

De această zonă se ţine giganticul grup ce constituie coama Zănoagei, la Nord de Vulcan.

Calcarul primar are bobul fin, culoarea albă-gălbuie. El este un excelent material de construcţie; se exploatează în cariera din Dealul-Babii.

Un alt calcar, roşcat, apare în masive groase, în multe părţi ale regiunii: la Băniţa, la Cetatea Bolii, la PeşteraBolii etc. Originea lui este mai nouă, aparţine mezozoicului, şi anume cretacicului superior.

Formaţiunile terţiare. Dr. Carol Hoffmann, în lucrarea sa intitulată „Kohlenbecken des Zsylthales“, apărută în 1870 în publicaţiunea Institutului Geologic din Budapesta, deosebeşte trei etaje:

Etajul inferior. Acesta a fost constatat pe marginile bazi­nului în dezvelirile pâraielor. Nici una dintre sondele de explorare nu l-au străbătut. Predomină rocile cu culoare brună-roşiatică şi în special conglomeratele formate din bucăţi mari de gneisuri, mică şi quarţ. Între aceste conglomerate şi chiar în massa lor se găsesc intercalaţiuni de calcaruri şi nisipuri argiloase, de o cu­loare roşie-ruginie, care conţin fier şi se mai găsesc şisturi argi­loase, de diferite culori.

Grosimea acestui etaj variază între limite foarte mari, în unele locuri ajungând 100-125 m., în altele, ca la Aninoasa şi în Mina Petroşani-Vest, abia se observă. El nu conţine deloc cărbune.

Etajul mijlociu. Din punct de vedere minier şi economic, acesta este cel mai important. Grosimea lui medie e socotită la circa 300 metri. Aici, conglomeratele cu bucăţi mari sunt înlo­cuite prin bancuri de grezie şi bancuri de argilă, între care se in­tercalează straturile de cărbuni. În imediata apropiere a acestora se află depozite de marnă conţinând solzi de mică şi de quarţ. Resturile organice le colorează în brun.

S-au descoperit în acest etaj 25 de zăcăminte de cărbuni cu grosimi ce variază de la câţiva centimetri până la câteva zeci de metri.

Fosilele identificate atât de Carol Hoffmann, cât şi de in­ginerii întreprinderilor de cărbuni din Valea-Jiului sunt urmă­toarele: Turitella Beyrichi (Hoffmann), se găseşte în patul stra­tului principal. Melanopsis Hantkeni se află în mai multe bancuri, adesea împreună cu Ceriţii, dintre cari există: Cerithium margaritaceum, exclusiv în apropierea stratului V. Cerithium plicatum şi C. popureraceum pretutindeni până în stratul al XV şi în argila de deasupra lui.

Mythilus Haidingeri se găseşte în mai multe bancuri, îm­preună cu Citherea incrassata, Psanobia aquitanica. Interesante sunt Cyrena semistriata şi Cyrena gigas, care până acum s-au găsit numai în oligocen. S-au mai descoperit, mai mult izolate: Venus, Ostrea, Cyathula, apoi Melania falacostata, (care se gă­seşte totdeauna numai în păturile imediat suprapuse zăcămân­tului de cărbune) şi Ostrea gryphoides.

Fosile de peşte aproape nu s-au găsit.

Impresiunile de frunze sunt foarte numeroase.

Heer Oswald s-a ocupat cu flora depozitelor din forma­ţiunea carboniferă şi a identificat:

Mysica longifolia                            Apocynophilum levigatum

Spargannum                                   Acer oligodonta

„     bancsiaefolia                    Cassia Phaseolitis

„     laevigata                           Dolbergia primaeva

Quercus aelena                              Glyptostobus europeus

Ficus aglaja                                    Sequoja

Laurus primigenia                          Ramnus

Cinnamonum Scheuchzeri              Juglans Herii

„     Hoffmanni                        Pecopteris   lignitum

etc.

Numărul plantelor descoperite a fost mărit de la 29 la 92 de către Mauriciu Staub. Din aceste 49 sunt caracteristice pentru Valea-Jiului, celelalte sunt comune şi altor regiuni.

Vechimea formaţiunii carbonifere. În această privinţă păre­rile geologilor sunt împărţite.

Th. Fuchs paralelizează formaţiunea de aci cu aceea de la Molt, din baza miocenului.

Carol Hoffmann o fixează în oligocen.

Sabba Ştefănescu împărtăşeşte părerea lui Fuchs şi con­sideră depozitele de la Bahna (Jud. Mehedinţi) analoage cu de­pozitele de la Petroşani, ca aparţinând miocenului inferior ca şi formaţiunea de la Molt. din bazinul Vienii.

Blankenhorn şi Francisc Nopcsa atribuie formaţiunii carbo­nifere din Valea-Jiului o vârstă oligocenică.

În 1907, G. Murgoci, în monografia sa „Terţiarul din Oltenia” (Anuarul Institutului Geologic Bucureşti), admite transgresiunea mării miocenice (Aquitanian şi Burdigalian) care a depus straturile cu lignit de la Balta, Ponoare, Fântânele şi care s-a întins de-a lungul platoului Mehedinţi până în Valea Jiului, la Petroşani.

În 1910, D-l G. Macovei, în lucrarea sa ,,Bazinul terţiar de la Bahna“ (apărută în Anuarul Institutului Geologic al Ro­mâniei), aminteşte opiniunile câtorva dintre geologii citaţi mai sus,  şi la pagina 122 spune: „E adevărat că unele din formele citate (de Blankenhorn) se întâlnesc în oligocen, altele însă sunt de cele miocenice şi o bună parte sunt salmastre, care nu ne pot spune cu preciziune la care subdiviziune geologică apar­ţin staturile în care se găsesc.

„Amestecul acesta de forme ne indică o formaţiune de apă salmastră depusă în condiţii cu totul speciale. Prin urmare nu putem pune o bază sigură pe argumen­tele pe care ni le furnizează datele paleontologice”.

„În 1905, D-l Baron von Nopcsa demonstrează într-un mod foarte metodic şi documentat că depozitele de la Pe­troşani nu s-au putut depune decât în acelaşi timp cu păturile de la Bahna-Balta-Baia-de-Aramă şi Topile, însă sprijinindu-se pe o observaţie falşă de la Bahna deduce că toate sedi­mentele acestea aparţin oligocenului. Într-adevăr, pe de o parte orice comunicaţie cu un golf marin dinspre nord era imposibilă din cauza ridicăturii sau pragului de la Băniţa, iar pe de alta, chiar dacă această comunicaţie ar fi fost posibilă, nu se găsesc urmele nici unui fel de depozite oligocene prin apropiere, ci numai mult mai departe în jumătatea nordică a Transilvaniei. „Punctul pe care se sprijineşte în a susţine că aceste depozite aparţin oligocenului e discordanţa de la Bahna, dintre stratele bazale şi depozitele de al doilea etaj mediteranian, comunicată de D-l Drăghiceanu“.

Or, D-l Macovei arată că la Bahna nu este nici o discor­dantă şi D-sa încheie cu afirmaţiunea că: „depozitele de la Pe­troşani sunt tot de vârsta burdigaliană”.

Încă din 1877, Staub, în lucrarea sa „die Aquitanflora des Zsilthales“ susţinea că flora depozitelor din Valea-Jiului aparţine miocenului inferior şi anume Aquitanianului.

În 1908, F. Pax, în lucrarea sa „Die Tertiärflora des Zsilthales“, conchide, după rezultatele studiului făcut asupra florei acestor depozite, că ele sunt mai mult miocenice decât oligocene.

Cum s-au format depozitele carbonifere din Valea-Jiului?

Cu excepţiunea vechimii acestor formaţiuni, Nopcsa şi Macovei sunt de acord asupra formării ei. Iată părerea D-lui Macovei, luată după lucrarea sa, citată mai sus:

„În prima jumătate a Miocenului şi mai precis, odată cu începutul Burdigalianului, marea năvăleşte din direcţiune vestică în interiorul platoului Mehedinţi, de-a lungul unei crăpături lon­gitudinale propriu zise, sau de-a lungul unui sinclinal cuprins fie numai între şisturile cristaline de întâia grupă, fie între acestea şi roci mezozoice. În acest canal, care ţine de la Dunăre până departe în nordul platoului Mehedinţi, marea depune pe fundul ei uneori mai ridicat, alte ori mai scoborât întâi depozite cores­punzătoare acestei transgresiuni şi apoi sedimente de apă mai adâncă cu fosile marine. Apele care veneau de pe uscat, cărau de multe ori lemne şi alte resturi de plante, care fiind depuse la fund au dat naştere la depozite de lignit, ce le întâlnim în multe părţi…”.

„Acest canal marin se întindea departe în nord, în valea su­perioară a Jiului, la Petroşani. Aici, însă din cauza îndepărtatei comunicări cu largul mării şi din cauza debitului de apă dulce pe care îl aduceau râurile, nu mai întâlnim acel regim curat marin, ci unul lacustru. Şi din îngrămădirea unei mari cantităţi de res­turi vegetale în fundul acestui golf, s-au născut bogatele zăcă­minte de lignit”.

„După toate probabilităţile comunicarea canalului mehedinţean cu Petroşanii se făcea prin valea Cernei, căci numai astfel ne putem explica prezenţa micului petec de la Topile”.

„Odată cu sfârşitul primei mări mediteranene, apa din acest golf se retrage către sud, probabil nu mult mai la sud de Baia de Aramă“.

Etajul superior al formaţiunii terţiare. Aici se găseşte o zonă formată dintr-un complex de straturi, a căror material se aseamănă, în parte, cu materialul etajului inferior. Greziile, de diferite culori, alternează cu conglomeratele. Acestea din urmă au însă boabele mai mici şi printre ele abundă mai ales quarţul.

Depozitele noi. Deasupra formaţiunii terţiare şi numai pe malurile apelor s-au îngrămădit în formă de terase aluviunile quaternare, a căror material a fost luat de ape din rocile crista­line şi calcarurile coastelor erodate.

Astfel de apariţiuni sunt foarte întinse atât în albia Jiului Transilvănean, cât şi al Jiului Românesc de la Iscroni şi până la Barbateni, cât şi în Jieţ.

Din punct de vedere practic, aceste depozite noi sunt inte­resante, pentru că în ele s-au găsit pepite de aur, mai ales în valea Jieţului şi la sud de Sălătruc.