„În tot Ardealul sunt mari inundații. Apele alimentate de topirea repede a zăpezii și de ploaia care cade neîncetat de două zile, s-au revărsat asupra câmpurilor și satelor. Someșul rece, peste măsură de mare, face adevărate ravagii.
Uzinele hidroelectrice ale Clujului sunt grav amenințate. La fața locului au sosit reprezentanții autorităților, care cu concursul pompierilor și al armatei, încearcă să ia măsuri de precauțiune.
Satul Feneș este inundat, numeroase case fiind luate de ape.
La Cluj, Someșul a inundat cartierul General Grigorescu, a rupt podul nemțesc, a dărâmat atelierul de fierărie Izsak, amenințând să surpe sinagoga din strada Barițiu. Apele au pătruns pe lângă digul de canalizare și curg pe sub clădirea sinagogii. Pereții dinspre dig au început să se crape. O parte din pardoseală s-a surpat și dacă vor continua să crească, sinagoga se va surpa din temelie.
Autoritățile au luat întinse măsuri, evacuând populația de pe malul Someșului. Peste podul de la abator a fost oprită circulația. Trecerea se face numai pe podul de fier din calea Regele Ferdinand. Apele au năvălit și în uzina de apă a orașului. Casa stăvilarului stă de două zile în apă, amenințând să fie înecați și păzitorul Ștefan Corojan cu cei 7 membrii ai familiei sale. Șeful tehnic al atelierelor uzinei, Iosef Meister, a avut curajul să treacă azi dimineață, cu barca printre sloiuri și grinzile aduse de ape și a salvat familia Corojan.
Au fost pescuite numeroase cadavre de oameni, vite, păsări. Jandarmeria din Gilău a înștiințat parchetul că a pescuit patru cadavre omenești”.
(„Universul”, Anul XLIII, nr.298, București, 25 decembrie 1925)
Nenorocirea din județul Cluj
„În județul Cluj, unde constatările oficiale au fost făcute de către domnul N.N. Săveanu, ministrul sănătății publice, prăpădul a făcut pagube uriașe.
Apele Someșului au inundat 11 comune și anume: Someșeni, Sânicoara, Măguri, Apahida, Jucul de Mijloc, Bonțida, Răcătău, Mărișel, Someșul Rece, Gilău, Florești, precum și gospodăriile din lungul râului Vișag și al văii Drăganului. La Măguri, Someșul rece a luat casa locuitorului Roba Nicoale, cu toate persoanele și cu tot avutul cari se aflau înăuntru. În întâmplarea aceasta și-au găsit moartea întreaga familie. Răcătăul a dus moara lui Nicolae Purcel, cu toți cei ce se aflau înăuntru: proprietarul, soția acestuia și un flăcău – soldat venit acasă în permisie de sărbători. Patru din cele opt cadavre au fost găsite la câte 10-15 km departe de locurile unde fuseseră clădirile. În cătunul Răcătău năpasta a căzut pe capetele oamenilor în timpul nopții, așa că mai nimic n-a putut fi salvat.
Patru poduri de peste Someșul rece și un pod de peste Someșul cald au fost prăbușite. Din pricină că pe drumul Gilău-Răcătău s-au îngrămădit sloi de gheață, trunchiuri de lemn și pietre mari, satele de munte Măguri, Mărișel și Muntele Rece sunt complet izolate.
La Someșeni, din pricina unui iaz de moară, unde se adunase sloi de gheață, Someșul și-a ieșit din albie și astfel o parte din sat – 70 de gospodării și 350 de gospodari – a rămas izolată. Bărbați, femei, copii se refugiaseră pe acoperișuri și strigau după ajutoare. Gheața a fost sfărâmată cu tunurile și când apa a năvălit mare, luntrașii au mântuit viețile și parte din averile izolaților. Transportarea cu luntrile a ținut toată noaptea de 22 spre 23 decembrie. Femeile și copiii au fost duși cu autocamioanele la Cluj.
La Sânicoara, potopul s-a abătut după două ceasuri de la dezlănțuirea lui în alte comune, autoritățile și populația au putut fi vestite din vreme să ia măsuri preventive. La Apahida, apele distrugând un pod, a împărțit comuna în două. În Bonțida jalea a fost mai mare. Gospodării și semănături au fost distruse. Casele, din care n-au mai rămas decât acoperișurile, erau toate noi și aparțineau locuitorilor, cari abia în vara trecută dobândiseră loturi de împroprietărire. La Bonțida, dezastrul a fost mai întins decât aiurea. Faptul se datorește unui canal tăiat de contele Banfi. Acest conte a refuzat orice ajutor populației sinistrate, ceea ce a pricinuit indignare”.
(„Universul”, Anul XLIV, nr.1, București, 1 ianuarie 1926)
Marele potop din Ardeal
„Jalnice sărbători a avut de data asta țara Ardealului. Mâna sorții ne-a lovit peste măsură. Chiar când se pregăteau creștinii mai în liniște de sfintele sărbători, s-au răscolit zările și ne-au trimis vânturi neobișnuit de calde, cari au topit zăpezile și au pornit șuvoaiele nemiloase. Și când copilașii noștri așteptau cu mai multă bucurie să vie colindătorii, a venit mânia apelor și a făcut din văile Ardealului o mare largă, lungă și cotropitoare.
Sute de comune au fost revărsate de valurile tulburi și mii de familii s-au zbuciumat în groaza morții. Părea că a căzut peste Ardeal al doilea potop, tot atât de înspăimântător poate ca și cel dintâi. Am văzut cu ochii noștri un astfel de ținut înecat în valuri. Am auzit strigătele de deznădejde ale nenorociților, pe cari apele îi scoteau din căsuțele și din avutul lor. Și am rămas zdrobiți de atâta vaiet și durere. Părea că stăm față la sfârșitul veacului. […]
Zăpezile cele mari căzute cu o săptămână înaintea sărbătorilor, n-au fost parcă a bună. Prea se lăsase de odată și prea începuse gerul cu nemiluita. Credeam că vom avea o iarnă cumplită, care s-o țină una, până în cap de primăvară. Când colo, duminică și luni, în săptămâna ajunului, vântul de la miazăzi a fărâmat puterile gerului și ne-a adus șiroaie de ploaie caldă de vară. Zăpezile s-au topit fără veste și apele au umplut toate pâraiele dealurilor.
Vremea a ținut tot așa, cu ploi și cu vânt cald, până în ajun, când s-a întâmplat o minune și mai mare. S-au ridicat nori negrii de vară, din cari țâșneau fulgere și tunete ca în luna lui cuptor. Și s-au arătat curcubeie pe ceriu. Nici cei mai bătrâni oameni n-au mai pomenit să tune și să fulgere în ajunul Crăciunului. Spun veștile, că pe alocuri, prin județul Hunedoara de pildă, a căzut și piatră cât alunele. Curat ca în vremea secerii. Începutul potopului a fost însă marți dimineața, în săptămâna ajunului.
Scriitorul acestor șire a făcut luni noaptea un drum la Cluj, cu trenul. La ducere n-a fost nici un necaz. Podurile liniei ferate au fost toate bune și Arieșul curgea liniștit și blând pe sub podul de fier de la Ghiriș. Nici urmă de mânia apelor. Marți noaptea însă, când a fost la întoarcere, în gară la Cluj se vorbea de ceva necaz la Arieș. Ceferiștii nu știu însă să spună nimic hotărât. Trecem Arieșul, nu-l trecem? – nu se știa.
Când am ieșit însă dintre dealuri spre Câmpia Turzii, trenul se oprește. La podul de fier de peste Arieș o comisie de ingineri ținea sfat înaintea locomotivei și se frământau: poate trece trenul, nu poate? Inginerii au zis că se poate. Și l-am trecut. Pe locomotivă două facle aprinse luminau calea. Trenul mergea pe pipăite.
În mijlocul podului, ne-am putut da seama și noi, călătorii de mărimea primejdiei. […] La lumina faclelor am putut vedea măcar în parte groaznicul potop. Toată Câmpia Turzii, tot o mare furioasă și zbuciumată. Sloi peste sloi și vârteje. Fabricile cele mari, de la dreapta liniei ferate, erau toate sub apă. Se vedeau acoperișuri de case plutind pe apele nămoloase, printre ghețuri; alte căsuțe țărănești erau cuprinse până deasupra fereștrilor și gemeau strânse de furia valurilor. Unde vor fi nenorociții lor stăpâni?
În satul Ghiriș, jalea și mai mare. Auzim că satul jumătate e cuprins de ape și unele case au fost rase cu totul de pe fața pământului. Sătenii toți stau gata de fugit la dealuri. Plâng și se tânguie ca la ziua de apoi. Ce sărbători vor avea acești bieți creștini?
Am aflat mai târziu că potopul a fost cumplit și la Turda. O parte de oraș, întreagă, a fost revărsată. Au fost și acolo întâmplări ne mai pomenite. La Ghiriș, a treia zi s-a înecat la podul cel mic un soldat ungur, care a făcut nesocotința să treacă pe unde nu era îngăduit. Spun martorii de la fața locului, cari au văzut potopul ziua, că veneau pe Arieș case întregi, vite moarte, scule din case, și chiar și oameni.
Nu mai puțin îngrozitor a fost potopul de pe valea Someșului. Satele din sus de Cluj au suferit pagube înspăimântătoare, ca la Gilău, Suceag și Baciu. La Cluj, sloii de gheață au rupt un pod bătrân de-o sută de ani. Mult au suferit și satele de la Cluj din jos, spre Gherla, până la Dej. […]
Pagubele pricinuite de ape în tot Ardealul se ridică, chiar și după socotelile făcute în pripă, la mai multe miliarde. S-au pustiit semănăturile de toamnă pe ținuturi necuprinse. S-au dărâmat case, s-au stricat comune, nutrețe, gospodării înfloritoare. Au rămas mii și mii de familii pieritoare de foame în cap de iarnă, fără adăpost și fără o haină de încălzit. S-au înecat vite și oameni”.
(„Unirea Poporului”, Anul VIII, nr.1, Blaj, 3 ianuarie 1926)
