Cenaclul „Boema” a organizat  la „Făgădăul Românesc” o după-amiază de suflet: / „Cenaclul...

Cenaclul „Boema” a organizat  la „Făgădăul Românesc” o după-amiază de suflet: / „Cenaclul din Ceruri. Unde sunt cei ce nu mai sunt?” (III)

Timp de citire: 9 minute

IN MEMORIAM Nicolae Mihuț

După episodul vesel povestit de Robert Humel despre artistul plastic Tic Mihuț, atmosfera s-a mai destins în sală, după tristețea povestirilor de până atunci. Marian Boboc a ținut să facă o completare, legată de fratele lui Tic Mihuț, rămas celebru în istoria cenaclului ca fiind „omul care a scris o singură poezie… Nna, dar bună!”.

„Acum dacă ai spus despre Tic, vreau să-l amintesc și pe fratele lui Nicolae, Nic cum îi spuneam. Foarte puțini oameni își mai aduc aminte, chiar și din Cenaclul Boema, de Nic. El este autorul, cred că unic în literatura Văii Jiului, care a scris o singură poezie. Cîmpeanu, aici de față, are o bandă unde ne-am înregistrat pe vremuri tot cenaclul. Când mergeam la el, toate discuțiile se încheiau cu înregistrări petice pe banda lui de magnetofon. Bine, nu chiar toate, firește alea unde nu eram deja prea obosiți… Și poezia lui Nic este acolo, și eu cred că e singura a sa, una foarte frumoasă, scrisă undeva în anii `90, nu mai știu exact anul. Cred că era Cenaclul Panait Istrati. Spiritele din familia lor de artiști existau în diverse forme de exprimare”, a încheiat Marian episoadele legate de cei doi frați Mihuț, plecați dintre noi.

Ionela Diaconu Ablai. REMEMBER Mircea Andraș, Pascal Vlad, Ioan Dan Bălan, Clara Mărgineanu și Dan Codrea

Amfitrionul Marian Boboc a dat în continuare cuvântul poetei Ionela Diaconu Ablai, „cea mai tânără membră a cenaclului nostru”.

„Având în vedere vechimea cenaclului, consider că sunt de dată recentă intrată în acest grup, deși, azi-mâine, fac și eu 40 de ani și aveam 18 când am venit prima oară. Vă spun câți ani am, deoarece eu nu sufăr de snobismul acesta. Din toate numele de pe această listă, Mircea Andraș este pentru mine prima figură excentrică pe care am cunoscut-o aici. Mi s-a părut că are un umor debordant. Acum nu v-aș zice chiar toate glumele pe care mi le înșiruia pe stradă, dar era un om plăcut, deși eu, când l-am cunoscut, nu cred că mai era în forma lui cea mai bună.

Însă de Pascal Vlad mi-e extraordinar de dor… Verișoara mea stă în blocul unde a stat el și de multe ori mă gândesc la el, când intru acolo în scara blocului. Rotunjoară cum mă știți dintotdeauna, am urât activitățile fizice și la un moment dat mă aflam cu Gil prin oraș și ne-am întâlnit întâmplător cu Pascal Vlad. El ne-a salutat, după care a zis dacă vrem să-l ajutăm să care niște cărți. Bineînțeles că Gil a zis da, imediat m-am oferit și eu să ajut, dar am uitat să-l întreb la ce etaj stă. Pe drum îi tot ziceam lui Gil: Măi, da ăsta unde stă? Într-un turn, mi-a spus la un moment dat. M-am întrebat imediat cu voce tare: Oare ce ghinion ar fi să stea pe la etajul VII, VIII sau IX? Și Gil mi-a zis: Nu, măi, nu stă! Ajungem la mașină, mi-au dat și mie câteva cărți ca să nu zic că nu ajut și urcăm scările. Undeva pe la etajul IV nu mai aveam aer și am zis: Bă, dar cât mai urcăm? Și Pascal Vlad: Păi, nu ți-o zis că stau la VIII? No, și normal că m-am bucurat foarte tare! (râsete, râde și povestitorul – n.r.). Bine, m-a răsplătit cu o carte! De el îmi amintesc mereu că bea Fanta de portocale și câteo cafea ness. L-am întrebat odată cum de nu bea alcool? Și mi-a zis că a băut prea mult și i s-a terminat și acum nu mai are voie. Și de câte ori ne întâlneam cu el, fie întâmplător sau așa, îmi lua și mie Fanta de portocale, nu mă mai întreba ce beau, îmi lua ceea ce îi plăcea și lui. L-a cunoscut pe tata (Marian Boboc completează: „Tatăl Ionelei a fost director la Mina Livezeni și Pascal Vlad era un meseriaș foarte bun la Atelierul mecanic de la acea echipă, șef de echipă”) și vreau să vă spun că Pascal Vlad avea mereu o afinitate pentru mine datorită relației bune cu tata.

Continuând cu această listă, bineînțeles ajung și la domnul Ioan Dan Bălan. L-am cunoscut în atâția ani la toate întâlnirile celor din cenaclu.

Pe Clara Mărgineanu am cunoscut-o atunci când a venit la cenaclu. O femeie foarte interesantă, inteligentă…”, a spus poeta. Marian Boboc a întrerupt-o puțin, legat de cea amintită: „Clara a avut și un concept pariu pe prietenie, pe care l-a lansat în mai multe centre culturale și până la urmă și pe noi tot acesta ne ghidează în ceea ce facem în cenaclul nostru”.

Continuând înșiruirea amintirilor, Ionela Diaconu Ablai a ajuns la ziaristul Dan Codrea.

„De Dan Codrea îmi amintesc că mereu avea o geantă pe umăr, cum aveai și tu, Marian, și Ion Hirghiduș. Mi-l amintesc pe Dan ca fiind mereu pe fugă. Niciodată n-avea timp de povești sau poate nu-i plăcea să stea de povești cu mine. Nu, glumesc, era ziarist și era mereu pe fugă și aproape veșnic revoltat.

Mi-ar fi plăcut să-i cunosc mai mult pe cei de pe această listă, de exemplu Ludovic Peter… Din păcate, numele acestuia nu-mi spune nimic. Doar atât că aproape întotdeauna nimerea în fața mea la întâlniri. L-am cunoscut doar din vedere, nu-mi amintesc să fi schimbat împreună vreo vorbă. Dar și moartea lui e la fel de tristă…”, a încheiat poeta Ionela Diaconu Ablai.

Robert Humel, episod vesel  la munte cu Dan Ioan Bălan

După o scurtă pauză, a reintrat în scena povestirilor amintirilor Robert Humel, cu un nou episod vesel: „Apropo de Dan Bălan. Îmi aduc aminte când ne-am dus să facem Revelionul 1999-2000 la munte la cabana aceea unde trăgea el. Dacă bine îmi aduc aminte, mulți prieteni au fost… și Cîmpeanu și Ilie Pintea și Manole Popescu… mulți eram. Și îmi aduc aminte că ne-a luat sub aripa lui ocrotitoare. Era o zăpadă… din aia adevărată, cum erau iernile pe-atunci. Și după ce s-a făcut ora 12,00 și noi credeam că am trecut în mileniul următor, ceea ce nu era adevărat că mai era un an… dar noi așa credeam la vremea respectivă că suntem în noul mileniu (râde, râsete și în sală – n.r.). Unul câte unul cădeam obosiți după atâta combat și Dan Bălan îi împacheta, unul după altul, îi culca și avea grijă să fie totul bine. Eu țin minte că în timpul acesta ciopleam, iar Dan Bălan, pe lângă toate astea, făcea și sarmale într-o oală. Eu ciopleam o statuetă care acum este la Ilie Pintea. A doua zi, după ce Dan ne-a culcat pe toți, când mâncam sarmale scuipam așchii (râsete puternice în sală – n.r.)”.

Cum l-a salvat de la înec în zăpadă Dan Bălan pe Marian Boboc

„Apropo de sarmale și de… Dan Bălan”, a continuat Marian Boboc după ce râsetele s-au stins, „am și eu o amintire… N-a trebuit să scuip nimic după această întâmplare, dar bine că am mai putut respira. Eram la ziarul Matinal și Dan Bălan îmi zice: Nu vii cu mine la cabana de la Gura Popii?. Am fost de acord. Zis și făcut… mergem într-o zi de vineri. Mă înființez la Petrila, la Dan… Cum era Dan, așa mai dictatorial, o întreabă pe soție: Eli, mi-ai făcut rucsacul? Da, da… Mi-ai pus nu mai știu ce? Da, da… Până la urmă rucsacul este făcut, Dan îl ia pe umăr și îmi zice: Tu chiar vrei să mergi? El nu mai avea chef, că afară era o vreme chiar urâtă și ar fi fost, cu siguranță, mai fain  de stat în apartamentul lor frumos de-acolo, plin cu cărți. Ba da, mergem! Dacă am zis că mergem, atunci mergem!, am răspuns ferm. Bine. Treaba ta, spune Bălan. Ajungem cu maxi la Primăria din Petrila, o luăm pe drumul Taia, în sus, iar la un moment dat se întunecă. Eu cum sunt ochelarist, abia văd pe lumină, dar pe întuneric… plus zăpada. Atunci mi-am dat seama de ce m-a întrebat el dacă mai merg! La un moment dat, mi-am pus ochelarii deoparte, în buzunar, și mergeam pe jos în continuare ca doi nebuni, prin viscol. Vedem cabana, printre troiene. Cred că mai erau vreo 10 metri până la cabană, când am avut o senzație extraordinară, și e adevărat ce vă spun, nu bag în ele: am alunecat – Dan cum era mare, îmi făcea pârtia în față cum se zice, dar nu mai vedeam mai deloc – undeva în dreapta și efectiv am avut senzația că mă înec în zăpadă. Senzația asta este foarte nenorocită, cred că e mai rea decât aceea de a te îneca în apă! Noroc că Dan m-a scos din acea zăpadă… da, cum zici Robert, cu o singură mână, că eu tot timpul am fost subțire la corp, siluet, parcă fiind pregătit pentru astfel de momente (râsete din nou din sală – n.r.). Da, este o chestiune adevărată pe care eu nu pot să o uit toată viața. Nu știu ce se întâmpla atunci dacă Dan nu mă salva? Probabil ori muream ori… învățam să înot în zăpadă. Probabil deveneam un înotător în zăpadă. Când am ajuns în cabană Dan mi-a zis să mă schimb de haine. Păi, cu ce, că astea sunt singurele mele haine?!, i-am zis. Mi-a dat niște haine de muncitor forestier, din alea izinite…  Dar au fost foarte bune, drept dovadă că mi-am revenit”, a finalizat Marian Boboc amintirea petrecută cu Ioan Dan Bălan pe meleaguri petrilene.

Robert Hummel despre filmul contradicțiilor eterne dintre Mircea Andraș și Ioan Dan Bălan

„Apropo de latura asta care a avut-o Dan: era un om extrem de generos”, a continuat povestirile cu Dan Bălan același Robert Hummel. „Eu îmi aduc aminte de primii ani de învățământ pe care i-am petrecut la aceiași școală generală, dar și de la toate întâlnirile, inclusiv astea spontane prin cafenele, că Dan era atât de generos încât era gata să umple masa. Mircea Andraș avea darul, la un moment dat, de a înțepa, de a ataca, iar Dan, cum era el așa bonom, în ciuda fizicului său impresionant, era victima lui Mircea. La un moment dat, Dan s-a săturat de înțepături și a început și el să se contreze. Dar Mircea nu s-a oprit și după o vreme se încinseseră așa de tare, de am zis că se vor lua la bătaie. Bine, nu știu ce șanse ar fi avut Mircea… La un moment dat, țin minte că s-a lăsat liniștea în toiul controverselor, iar Mircea zice: Dane, plânge masa! Iar Dan, tare: Încă un rând! Semn că Dan nu s-a supărat pe Mircea… Din contră… un om foarte deschis și de treabă”, a încheiat și această povestire artistul plastic și profesorul Robert Hummel.

Episodul „rusesc” cu Mircea din Gara Petroșani, după două „glaje” de biter servite la „Jiul”

Marian Boboc a continuat apoi și el cu o amintire legată de Mircea Andraș, „dacă tot a fost pomenit înainte în sală”. Un Mircea Andraș nemuritor pentru „boemi” și pentru toți cei care l-au cunoscut, inclusiv cititorii ziarului nostru… Dar, de fapt, cine din Vale nu-l știa pe Mircea?

„Apropo de Mircea Andraș. Povestesc și eu o întâmplare tot dintr-un bar. De la barul Jiul, cum se chema, acum este o pizzerie acolo. Mărturisesc că Mircea Andraș a fost primul scriitor pe care l-am cunoscut din Valea Jiului, Mircea mi se părea scriitorul cu S mare, scria și la ziar, îl vedeam cu admirație și prin oraș. Și când m-am împrietenit cu el – nu știu cu câți ani sunt mai mic, că n-am socotit niciodată, dar cred că vreo 20 – eram copil când  prin cafenele cutreieram – într-o duminică, îmi zice Mircea: Ai bani la tine? Zic eu: Nu știu, cred că am vreo 2 lei. Comandăm un rând de biter. Apoi, altul.. Mai ai bani? Da. Încă un rând. Amândoi aveam bani la noi, dar nu doream să spunem câți, deoarece atunci abuzam, prietenește desigur, de buzunarul celuilalt.  În fine, tot așa, am băut vreo două sticle de biter, și acum îi simt gustul de atunci.

Plecăm de la bar și unde mergem? La gară. De ce la gară, nu aș putea spune… Ne-am dus în gară, tocmai pleca un tren.. A fost o scenă ca într-un scriere rusească (probabil nu-i voie să facem, în actualul climat, referințe rusești, dar la cenaclu cred că putem face…), și Mircea a scos o batistă și a fluturat-o. Și eu, mirat, i-am zis: Băi, Mircea, ai văzut pe cineva cunoscut? Nu, mă, mi-a zis, dar e așa de frumos! (râsete puternice – n.r.). Acesta era Mircea! Adică și ăsta era Mircea, bineînțeles, el nu era numai așa, cum și noi nu suntem numai într-un fel”, și-a încheiat povestirea despre Mircea Andraș amfitrionul cenaclului.

(Va urma)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii