Cartierul Morişoara din Vulcan: Întuneric, noroaie şi gunoaie

arăta cu totul altfel decât se prezintă în anul 2017 al celui de-al treilea mileniu. Mai trăiesc şi acum felurite neamuri care, venite să lucreze la mină, au locuit mai întâi într-o casă sau pavilion din Morişoara. Şi nu s-a plâns, fiindcă aşa erau vremurile. Deşi cu numai două odăi, oamenii nu se plângeau de locuinţele pe care le primeau. Chirie nu plăteau şi, în plus, alături de casă aveau o palmă de pământ pe care cultivau legume necesare în gospodărie. Doar după ani şi ani, vorba cântecului, odată ce, unul după altul, se dădeau în folosinţă blocurile în stil baroc sovietic din centrul vechi, urmate de cele din vecinătatea actualului sediu al SC Pregoterm SA sau de pe Aleea Crizantemelor, oamenii au început să plece de aici.

multe case au încăput pe mâna unora mai puţin obişnuiţi cu ordinea şi curăţenia. Ca să nu-i numesc altfel. Aşa se face că locuinţele au început să intre în paragină, iar gunoaiele să se vadă din drum. Acum să tot fie zece ani, dacă nu un pic mai mult, cei mai mulţi dintre cei care locuiau la drum au fost mutaţi, aproape cu forţa, în apartamentele câtorva blocuri din Dallas, anume renovate pentru ei, iar în casele rămase goale a intrat buldozerul. Terenurile pe care se aflau casele dărâmate au devenit virane, în mare parte. Doar în câteva locuri s-au ridicat, de câţiva ani, câteva viluţe cochete. Au rămas neatinse casele de colonie dinspre latura estică şi cele de pe strada Caraiman, situată pe dreapta, la vest, cum urci spre cimitirul vechi. Asta, fiindcă locatarii lor erau cât de cât mai atenţi cu căminele lor, în comparaţie cu foştii lor vecini.

povestea cartierului Morişoara, în care am ajuns, ieri dimineaţă, în urma unei sesizări făcute în pagina de Facebook a „Ziarului Văii Jiului”. Strada Caraiman e ca vai de ea. Gropile şi noroaiele de abia fac posibilă deplasarea cu maşina. Cu piciorul e riscant s-o baţi dacă nu eşti încălţat cu cizme de cauciuc. De-o parte şi de alta şi de la un capăt la altul e plin de gunoaie. Singurul container, unul antic, din tablă care a ruginit şi a plesnit în câteva locuri, este cel din capătul sudic al străzii. În partea asta nu am dat peste ţipenie de om. Numai câţiva câini se întreceau – fără rezultat, de altfel -, ca să mă latre. Doar în celălalt capăt am avut cu cine să vorbesc. Femeile întâlnite întâmplător nu s-au dat în spate, ca să-mi relateze ce-i nemulţumeşte pe oamenii de aici. Şi ei plătitori de taxe şi impozite locale ca şi ceilalţi contribuabili vulcăneni.

niciunul dintre cele trei corpuri de iluminat montate pe stâlpi. „Ţi-e şi teamă, mi-a zis una dintre interlocutoare, să nu-ţi dea careva în cap!”. Gunoaiele dimprejur, nu exagerez deloc, sunt cât casa. Grămezi, grămezi. E adevărat, în cartier doar câteva familii, trei din câte am înţeles, au contract şi plătesc gunoiul. Alţii îl aruncă care unde poate şi, apoi, îi dau foc.

„Am plăti şi noi, mi-a zis un tip care era în drum spre oraş, împreună cu soţia lui, dar, mai întâi, să vină şi să-l ia de aici pe cel adunat!”. Gunoiul este, într-adevăr, o problemă pe strada Caraiman, care, deocamdată, pare să nu fie luată în seamă de autoritate publică locală. Doamne, fereşte! de vreo boală, ceva. Mai ales că, la zece-cincisprezece metri de grămezile impresionate de deşeuri menajere, se află vechiul cimitir al momârlanilor.

treizeci şi ceva de familii de pe Caraiman şi-au putut cumpăra locuinţele. Cei mai mulţi stau în chirie. „Cum? Plătiţi 40 de lei pe lună chirie pentru şandramalele astea?!”, cică s-ar fi mirat, vara trecută, un candidat la funcţia de primar. Faptul că nu li se mai vând casele îi face pe oameni să fie mai reticenţi cu investiţiile. Nimeni nu se aventurează să bage bani în reparaţia locuinţei, din moment ce nu-i a lui. Aşa că doar de acoperişuri, pe care au întins carton asfaltat, au grijă. Şi asta, ca să nu-i plouă în casă, Numai că unii nu pot să facă nici asta. O femeie în vârstă a rămas mult în urmă cu achitarea chiriei. Are o restanţă de aproape trei mii de lei, pe care s-a angajat să-i plătească după cum va putea. Are o pensie de patru sute de lei şi îi vine greu să rupă din ea „câte un milion”, ca să-i dea la datorie. Unora le este teamă să pomenească de modul jalnic în care li se prezintă casele. Le e frică, fiindcă ştiu că vor fi ameninţaţi imediat cu evacuarea. Întuneric, noroaie şi gunoaie. Cam aceasta-i Morişoara din al treilea mandat de primar al celui care îşi mână zilnic gipanul în drum spre serviciu şi acasă. Numai că viteza cu care se deplasează îl împiedică, probabil, pe Gheorghe Ile, după ce le-a luat voturile, să se uite ce mai e în stânga sau în dreapta asfaltului.