M-am bucurat nespus că discuţia pe care am avut-o cu venerabilul domn profesor Francisc Czimbolmoş a avut darul de a le reaminti şi altor elevi pe care i-a avut domnia sa de frumoasele „minute muzicale” din anii de liceu.
Rândurile scrise de Ioan Dorel Şchiopu sunt emoţionante. Articolul trimis de el, purtând un titlu excelent ales, este la obiect şi tocmai de aceea v-aş ruga să-l citiţi cu atenţie! (Gheorghe OLTEANU)
Pe Beethoven îl ascultă lumea de 200 de ani! Și sălile de concerte sunt tot pline! Dar Modern Talking al vostru, luna viitoare: gata! E veche!
Am auzit aceste cuvinte acum mai bine de 30 de ani, dar mi s-au „lipit de creier” atât de bine, încât mi le amintesc perfect și azi. Eram elev al Liceului Industrial (pe vremea aceea) Vulcan și mă aflam la sfârșitul unei ore de istorie a domnului profesor Czimbalmos Francisc.
Profesorul tocmai ne invitase la celebrele audiții muzicale pe care dumnealui le susținea în fiecare zi de sâmbătă după-amiaza, după ore, în cabinetul de istorie, iar cuvintele de mai sus aveau scopul de a întări această invitație.
Pe mine m-au convins să particip! M-am gândit că, într-adevăr, trebuie să fie o „șmecherie” cu acest Beethoven, de nu se „învechește” de atâția ani și m-am hotărât să o descopăr.
Experiența a început cu ceremonialul instalării pick-up-ului și a celor două „boxe” în fața clasei, la o distanță de 3 metri una de cealaltă. Datorită atenției pe care profesorul o acorda recuzitei, acest ceremonial a durat mai mult de 10 minute. Voi ține minte toată viața prima piesă pe care am ascultat-o atunci: „Frumosul Rozmarin”, de Friedrich Kreisler. Am fost șocat! Atât de frumusețea compoziției, dar și pentru că descoperisem, cu adevărat, ce însemna stereofonia. A fost ceva extraordinar să constat că pianul se auzea într-o boxă, iar vioara în cealaltă și că atunci când „tace” pianul, tace și boxa lui, iar când tace vioara, tace și boxa cealaltă.
Eu aveam acasă un pick-up „Traviata” cu carcasă de lemn și cu un singur difuzor. Atât își permitea o familie cu 6 copii și cu un singur salariu. Auzisem, bineînțeles, de stereofonie, dar atunci am avut marea revelație în ceea ce o privește.
Profesorul Czimbalmos ne-a prezentat multe bijuterii muzicale la aceste „audiții” de sâmbăta. Ne pregătea pentru fiecare în parte cu informații despre compozitor sau despre subiectul operei din care făcea parte o anumită arie.
Ar fi prea mult să spun că am aflat atunci ce înseamnă muzica clasică. Cred că nu am aflat nici până acum. Pot însă să spun că mi-a stârnit foarte mult curiozitatea și că am urmărit mai atent, cu mai multă răbdare compozițiile muzicale clasice atunci când aveam ocazia și că, în timp, am strâns o bogată colecție de acest gen.
Am aflat, în schimb, că Beethoven, Rachmaninov, Verdi, Bizet ș.a. se vor asculta și peste alte 200 de ani. Nu-mi cereți să vă explic de ce. Trebuie să-ți deschizi mintea și inima. Muzica aceasta nu se traduce cu un dicționar. Chiar dacă este limbajul în care se înțeleg oameni din părți opuse ale pământului.
Ascult aproape orice gen muzical. Spuneam cuiva că eu ascult muzică de la Romica Puceanu la Serghei Rachmaninov. Muzică clasică ascult, însă, aproape zilnic. „Libiamo, ne lieti calici” din opera Traviata a fost valsul mirilor la nunta mea. Cred că aria „Un di felice” din aceeași operă conține una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din lirica universală. Iubesc fiecare notă din opera asta (ca să dau un exemplu) și, dacă o asculți de câteva ori, vei înțelege de ce la funeraliile lui Giuseppe Verdi din februarie 1901 au participat 300.000 de persoane!
Deși am ascultat – poate, de o mie de ori – Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră al lui Serghei Rachmaninov, nu rezist aproape niciodată tentației de a întrerupe piesa pentru a reasculta anumite pasaje. Rămân întotdeauna fascinat de ceea ce i-a putut trece prin cap acestui uriaș compozitor rus, despre care se spune într-o enciclopedie a marilor compozitori că avea o memorie înspăimântătoare: reproducea din memorie o simfonie după doar o singură audiție!
Vă destăinui toate acestea pentru a sublinia că ideea profesorului Czimbalmos a lăsat urme. Sunt convins că foarte mulți alți foști elevi se regăsesc în cele scrise de mine.
Acum vreo 5 ani, i-am propus domnului profesor Czimbalmos Francisc (aflat la pensie) să organizăm un program de audiții de muzică clasică în cadrul programului „Şcoala altfel” la Școala Gimnazială nr. 4 Vulcan. Doamna directoare Ecaterina Ilyes a primit cu bucurie această propunere, iar profesorul mi-a cerut să pregătesc (din punct de vedere tehnic și logistic) o listă de 10 compoziții clasice. De această dată de pe DVD, pentru videoproiector!
În această listă (pentru cei tentați să dea o căutare pe youtube) se regăseau: „Libiamo, ne lieti calici” și „Addio del passato” (Traviata), „Habanera” și aria Toreadorului („Carmen”), celebrul cvartet din Rigoletto, „Marșul Triumfal” („Aida”), dar și alte bijuterii muzicale, pe care profesorul le-a prezentat, în prealabil, cu mult tact pedagogic și cu multă pasiune. Recunosc, am avut emoții pentru succesul unui profesor octogenar în fața unor copii de 13–14 ani. S-a descurcat extraordinar!
Din punctul meu de vedere, a fost un succes teribil. Au participat 32 de copii. Doi dintre ei au plecat în timpul acțiunii, dar celorlalți li s-a aplicat un chestionar despre modul în care au primit această experiență muzicală. 27 dintre ei au răspuns că nu ascultaseră niciodată așa ceva, că le-a plăcut mult/foarte mult și că ar mai participa la ceva asemănător! Deci, stimați profesori, aveți grijă! Este loc de multă inițiativă în această direcție.
Am citit interviul dat de profesor în ediția din 16 martie a Ziarului Văii Jiului. Deși, în particular, își amintește destul de des vârsta la care a ajuns, am fost încântat să urmăresc un discurs de înaltă calitate, extrem de documentat. Ceea ce, după părerea mea, îl obligă și pe viitor!
Am aflat că la un liceu din București o inițiativă de promovare a muzicii clasice în rândul elevilor este o premieră națională. Nu au greșit decât cu vreo 50 de ani! Cam de atunci se ocupă cu profesorul Czimbalmos din Vulcan de așa ceva!
Acum, venerabilul profesor este la vârsta senectuții. Bătrânețea nu este o nenorocire, este o binecuvântare! Dumnezeu nu îngăduie oricui să ajungă la ea! Foarte important este, însă, să nu îmbătrânești degeaba. Să lași urme pe drumul vieții. Profesorul Czimbalmos a lăsat urme foarte adânci! Dacă ar putea fi chestionați elevii liceului din Vulcan referitor la enumerarea unor profesori pe care îi țin minte și după zeci de ani de la terminarea liceului, cred că numele profesorului de istorie Czimbalmos Francisc ar fi prezent pe toate chestionarele! Asta, și pentru că multora dintre noi ne-a arătat fascinanta lume a muzicii clasice! Cred că această recunoaștere (și recunoștință) este cea mai mare răsplată pe care un profesor o poate aștepta.
Mulțumim, domnule profesor!
Dorel ȘCHIOPU