Iar despre mineritul Văii Jiului. „Încotro, Doamne?”. Valeriu Butulescu: „La câteva sute...

Iar despre mineritul Văii Jiului. „Încotro, Doamne?”. Valeriu Butulescu: „La câteva sute de metri sub picioarele noastre se află îngropate zeci de miliarde de euro. Şi noi, în plin secol XXI, nu putem să dezgropăm această comoară…”

Timp de citire: 15 minute
Marian Boboc şi Valeriu Butulescu au multe elemente comune. Amândoi sunt importanţi oameni de cultură ai Văii, scriitori activi şi apreciaţi, membri titulari ai Uniunii Scriitorilor din România. Amândoi sunt preocupaţi de problemele mineritului, foste şi prezente. Valeriu Butulescu cunoaşte bine şi mineritul Poloniei, ţară în care acesta a studiat şi s-a perfecţionat, cunoscând şi având contacte cu ilustre personalităţi poloneze, laureaţi ai Premiului Nobel, precum poetul Czeslaw Milosz sau legendarul preşedinte al Sindicatului „Solidaritatea”, Lech Walesa. Din dorinţa de a lămuri unele aspecte legate de viitorul nostru, comun dar nesigur, s-a înfiripat această discuţie suculentă şi plină de informaţii interesante, plecând de la întrebarea profetică „Quo vadis, Domine?” („Încotro, Doamne?). Care este şi titlul romanului unui alt polonez vestit, Henryk Sienkiewicz, şi el laureat al Premiului Nobel. (ZVJ).
Mineritul la polonezi şi la noi 
Marian BOBOC: Domnule Valeriu Butulescu, vă abordez într-o problemă care frământă foarte multă lume în Valea Jiului şi nu numai, mă refer la societatea reală. Mineritul nostru s-ar părea că este în cădere liberă, fără ca să intervină cineva. Cunoaşteţi foarte bine situaţia mineritului polonez. Cred că ar fi interesantă o comparaţie.
Valeriu BUTULESCU: Comparaţia nu este uşoară. Mineritul la polonezi a avut şi are altă amploare. Polonia este ţara minieră numărul 1 a Uniunii Europene şi ocupă o poziţie importantă  pe scara globală. Locul întâi la producţia de argint, profit uriaş din exploatarea cuprului…
Marian BOBOC: Să ne referim strict la ce ne doare, adică la huilă…
Valeriu BUTULESCU: Aici lucrurile nu stau bine nici în Polonia. Am mai spus-o. În toate ţările europene care extrag huilă, această activitate este în prezent pe pierderi…
Marian BOBOC: Prin urmare, nu doar minele Văii Jiului au rezultate economice slabe.
Valeriu BUTULESCU: Nu. Încercăm să explicăm acest lucru guvernanţilor, fie că sunt aleşi democratic sau numiţi pe… sprânceană, adică tehnocratic. Cei mai buni specialişti în mineritul subteran al cărbunelui, atâţia câţi au mai rămas, se află în Valea Jiului. Soluţiile tehnice de redresare trebuie căutate aici. Iar soluţiile politice la Bucureşti şi la Înalta Poartă de la Bruxelles. Deocamdată, extracţia cărbunelui este, contabiliceşte vorbind, perdantă, peste tot în Europa. Inclusiv în Polonia.
Pierderi de miliarde. Producţie de milioane…
Marian BOBOC: Concret!
Valeriu BUTULESCU: Datoriile minelor poloneze de huilă se ridică în prezent la circa 3 miliarde de euro. În fiecare zi aceste mine pierd 4 milioane de euro. Pierderile efective ale minelor poloneze sunt incomparabil mai mari ca la noi…
Marian BOBOC: Dar şi producţia de cărbune este mai mare.
Valeriu BUTULESCU: Corect. În Polonia, primele trei trimestre ale anului 2015 producţia netă de huilă preparată s-a ridicat la 52,2 milioane tone. Este cu 1,5 milioane tone mai puţin ca în perioada similară a anului trecut. Polonia va încheia anul cu o producţie de circa 70 milioane tone huilă. Pare puţin pentru o ţară care scotea cândva 200 milioane tone de huilă pe an.
Cerere mică. Ofertă mare
Marian BOBOC: Timpurile s-au schimbat. Şi Valea Jiului scotea cândva 12 milioane de tone. De zece ori mai mult decât în prezent. Care e cauza acestor scăderi dramatice?
Valeriu BUTULESCU: Şi la ei, şi la noi a scăzut cererea internă, odată cu lichidarea activităţilor economice energofage, cu reducerea siderurgiei. Producţia s-a micşorat, ca urmare a reducerii cererii de cărbune.
Marian BOBOC: Dar la noi cererea este mare. Stocurile la termocentrale sunt aproape 0 (zero). Foarte probabil, populaţia va dârdâi în acest an, iar din Mina Petrila, în loc să se scoată cărbune se scoate fier…
Te-ntrebai sau nu te-ntrebai: cu stocul cum mai stai?
Valeriu BUTULESCU: Aici lucrurile diferă radical. Stocurile de huilă în Polonia se ridică acum, în pragul iernii, la aproape 15 milioane de tone. Cu mult peste necesar. Acest cărbune a fost deja achitat, deşi s-a vândut sub preţul de producţie.
Marian BOBOC: Şi statul polonez, ca acţionar al minelor, a permis aşa ceva?
Valeriu BUTULESCU: A permis pentru că era singura cale de a menţine în viaţă exploatările miniere. Piaţa energetică poloneză, ca şi cea românească, este puternic presată de cărbunele de import, sensibil mai ieftin. Dar, spre deosebire de statul nostru, cel polonez preferă să înregistreze pierderi decât să falimenteze industria minieră. Aceasta e prea importantă pentru a fi sacrificată, de dragul unui profit aparent.
90% din energie vine din cărbune 
Marian BOBOC: Deci, spre deosebire de statul român, cel polonez ajută producţia internă de huilă.
Valeriu BUTULESCU: În Polonia, termocentralele, cât şi unităţile miniere (cu două, trei excepţii) sunt ale statului. La termocentrale, chiar şi la cele privatizate parţial, statul deţine pachetul majoritar de acţiuni. Minele şi termocentralele reprezintă obiective strategice, de care depinde securitatea energetică a ţării. Trebuie spus că 90% din energia Poloniei vine din cărbune. Polonezii nu s-au încurcat cu centrale nucleare (periculoase şi imprevizibile), iar jucăriile eoliene (puternic subvenţionate cu certificate „verzi”, altfel spus, cu banii minerilor!), ocupă un loc nesemnificativ.
Subvenţie ba, ajutor da….
Marian BOBOC: Un coleg de partid de-al Dv. susţine sus şi tare că în UE nu se mai poate subvenţiona producţia de huilă.
Valeriu BUTULESCU: Subvenţia, ca sumă fixă acordată pe tona de produs, nu se mai practică de multă vreme. În Polonia nu a existat niciodată. Dar sunt alte forme de ajutor de stat. Bunăoară susţinerea dotărilor, sau acoperirea pierderilor…
Toate minele Europei au pierderi 
Marian BOBOC: Vi se pare normal ca statul să acopere pierderile unor agenţi economici?
Valeriu BUTULESCU: Germania face acest lucru, în mod continuu, de la război încoace, susţinând financiar producţia de huilă indigenă. Nemţii, care sunt chiar o putere în UE, au avut totdeauna aritmetica lor aparte. Ei ştiu că un miner, chiar pe pierderi, ţine două locuri de muncă profitabile, la suprafaţă. Trebuie spus de la început că aceste pierderi în minerit sunt, cel puţin în prezentul european, INEVITABILE! Pierderi mari au minele poloneze, dar şi minele din Germania, Cehia, Slovacia. Ele au la bază o conjunctură nefavorabilă. Huila a ajuns la un preţ istoric minim. Marii jucători mondiali imprimă politica lor pe piaţa energetică. Se încearcă, de câţiva ani, sufocarea exportului rusesc de combustibili fosili, prin menţinerea unor preţuri foarte mici la petrol. În consecinţă, a scăzut mult şi preţul la cărbune. Colac peste pupăză, minerii şi termocentralele pe cărbune plătesc biruri grele pentru emisiile de bioxid de carbon. Toate acestea fac, pentru moment, nerentabilă exploatarea huilei. Dar se ştie că această conjunctură se va termina în curând. Preţurile la petrol şi cărbune vor redeveni preţuri de piaţă, nu impuse politic. De aceea, popoarele înţelepte nu se grăbesc să-şi închidă minele.
Marian BOBOC: Dar noi le închidem…
Eolienele – doar de ochii Europei
Valeriu BUTULESCU: Aceasta este înţelepciunea politică românească a momentului. Susţinută consistent de lobby-urile (forma unională a cuvântului şpagă) concurenţei. Vă repet. Energia eoliană e un paleativ, scump şi nesigur. Că vântul nu bate atunci când vrea domnul ministru.
Marian BOBOC: În Polonia sunt centrale eoliene?
Valeriu BUTULESCU: Foarte puţine! Mai mult demonstrativ. Să se vadă că ţara e în ton cu UE! Dar purtătorul principal de energie al Poloniei este şi va rămâne mult timp cărbunele. În ciuda pierderilor, europarlamentarii polonezi, asemenea celor din Germania,  Cehia şi Slovacia, au votat recent pentru menţinerea termocentralelor pe cărbune. Europarlamentarii din România au votat împotrivă. Inclusiv cei susţinuţi masiv de electoratul din Valea Jiului.
Valea i-a votat ca să închidă minele?
Marian BOBOC: Vă referiţi la Daciana Sârbu, soţia ex-premierului Victor Ponta?
Valeriu BUTULESCU: În primul rând la ea. Că a luat din Vale o căruţă de voturi. Dar şi la ceilalţi. Partidele din Vale ştiu doar să se certe între ele pentru locuri în consiliile de administraţie. Atâta pot ele. La Bucureşti, audienţa lor e aproape zero. Mare păcat. A fost o vreme când problemele Văii Jiului aveau prioritate pe masa guvernului. Cândva în Parlamentul României funcţiona o Comisie parlamentară specială pentru problemele minerilor. Am avut onoarea să fiu secretarul ei.
Audienţă zero a sindicaliştilor
Marian BOBOC: Asta era pe vremea lui Cozma. Omul cu care dumneavoastră aţi fost într-o relaţie conflictuală.
Valeriu BUTULESCU: Ne-am şi războit, dar am şi colaborat constructiv. Cozma a avut excesele lui, a sărit în repetate rânduri calul. Dar ştia să se bată pentru drepturile minerilor. Sindicaliştii de azi sunt dezbinaţi, preocupaţi în primul rând de luptele lor interne. Audienţa lor la Bucureşti, în probleme majore, seamănă cu a noastră, a politicienilor locali. E zero barat.
Mineriadă cu… ouă
Marian BOBOC: În Polonia au fost mineriade?
Valeriu BUTULESCU: Au fost. Dar nu aşa bezmetice, ca ale noastre. Minerii s-au deplasat relativ civilizat la Varşovia. Au aruncat şi ei în sediul guvernului. Dar cu ouă, nu cu sticle incendiare. E adevărat, şi autorităţile poloneze au avut mai mult tact decât ale noastre. Au negociat permanent. Au făcut compromisuri. Nu s-au grăbit să scoată jandarmii şi scutierii în stradă…
Cărbune de import, dar şi de export… 
Marian BOBOC: România importă cărbune, Polonia exportă…
Valeriu BUTULESCU: Şi aici e un paradox. Polonia, deşi e un mare producător de cărbune, importă mult mai multă huilă decât România. Pe primele 9 luni ale acestui an, Polonia a cumpărat din străinătate 4,7 milioane tone huilă energetică. În aceeaşi perioadă a exportat 7,2 milioane tone, preponderent cărbune cocsificabil. Şi acest aspect subliniază respectul de care se bucură cărbunele în această ţară.
Cel mai bun cărbune din Europa de Sud-Est
Marian BOBOC: Totuşi, eficienţa exploatării huilei în Polonia este mai mare decât la noi…
Valeriu BUTULESCU: Nu putem vorbi de eficienţă, câtă vreme şi ei au pierderi. E adevărat, pierderile lor specifice (raportate la tona de cărbune extras) sunt mult mai mici ca ale noastre. În acest an preţul mediu de vânzare al cărbunelui polonez a fost de 262 lei/ tonă, iar costul de producţie de 297 lei/tonă. Dacă ne raportăm la gigacalorie, lucrurile stau şi mai rău pentru noi, cărbunele lor fiind net superior ca putere calorifică (cca. 6000 kcal/ kg). Aşa a vrut Dumnezeu şi geologia. Ca Silezia să dispună de cărbune mai bun decât Valea Jiului. Dar şi aşa, cărbunele de Valea Jiului este cel mai bun din toată Europa de Sud-Est! Ar merita mai multă consideraţie…
Termocentrala Paroşeni vs. cazane de ţuică
Marian BOBOC: Credeţi că eventuala trecere a Termocentralei Paroşeni în subordinea primăriilor din Vale, agreată de fostul ministru Gerea, ar fi o soluţie?
Valeriu BUTULESCU: Categoric, nu! Primăriile, cu tot respectul, au falimentat absolut toate firmele pe care au pus mâna. Patrimoniile gospodăriilor locale, transformate în „goscomloc-uri” au fost complet devalizate, sub administraţia primăriilor. Faptul că un ministru vrea să se scape de nişte obiective strategice, precum Termocentrala Paroşeni, oferind-o unor amatori de chilipiruri, arată neseriozitatea şi iresponsabilitatea timpurilor pe care le trăim.
Marian BOBOC: Puteţi fi mai explicit?
Valeriu BUTULESCU: Termocentrala Paroşeni va fi, foarte curând, odată cu finalizarea sistemului de desulfurare, cea mai modernă din sud – estul Europei. Va  îndeplini înaltele exigenţe impuse de UE pe linie de mediu. E complet retehnologizată de japonezi şi de germani. Statul român a băgat în modernizarea acestei termocentrale un sfert de miliard de dolari USA! Este şi trebuie să rămână un obiectiv strategic al României. Cum s-o dau pe mâna băieţilor de la Strehaia? O vor transforma rapid în cazane de ţuică şi în palate cu zeci de turnuleţe. Aşa cum s-a întâmplat cu mii de fabrici şi uzine „privatizate” în ultimul sfert de veac, în această ţară, în care hoţia a luat forme instituţionale…
Cea mai productivă mină din lume
Marian BOBOC: În Polonia există termocentrale private?
Valeriu BUTULESCU: La bursă s-au putut cumpăra acţiuni, la termocentralele cu profit, desigur. Dar statul şi-a păstrat peste tot pachetul majoritar. Pentru că aprovizionarea cu energie a unei ţări nu este o joacă.
Marian BOBOC: Dar mine private există în Polonia?
Valeriu BUTULESCU: Câteva. Cea mai importantă este mina Bogdanka. Un fenomen. Izolată, undeva în Bazinul Lublin, departe de zonele concurente la (500 km de Silezia), mina dispune de straturi relativ subţiri, dar cu excelente condiţii geo-miniere (fără falii, aproape orizontale, fără intercalaţii, conţinut redus de cenuşă). Acolo mecanizarea merge din plin. Este cea mai productivă mină subterană de huilă din lume. Producţia de cărbune comercial (preparat) a acestei mine a fost, în anul 2014, de aproape zece milioane tone. Interesant. Această mină a fost propusă pentru închidere, în anul 1990. Dar s-a redresat. Dispune de cea mai modernă tehnică a momentului. Investiţiile acestei mine, în anul 2014, s-au ridicat la 100 milioane de euro. Am avut onoarea să-l cunosc pe directorul ei general, dl. Zbigniew Stopa. Dar, vă repet! Această mină excepţională este unică în peisajul european. Acum, datorită preţurilor scăzute la cărbune, chiar şi această mină înregistrează pierderi. Restul minelor poloneze se scaldă în pierderi şi datorii. Dar statul le înţelege situaţia de moment şi le ajută.
Diferenţa de la 40 de miliarde la 40 de milioane. De euro
Marian BOBOC: Cum aţi caracteriza abordarea mineritului de către statul polonez şi statul român?
Valeriu BUTULESCU: O diferenţă colosală! Statul polonez, după 1990, a susţinut mineritul cărbunelui cu dotaţii de 40 de miliarde de Euro. Reţineţi! 40 de miliarde! De euro! În aceeaşi perioadă, statul român a acordat pentru dotări cca 40 milioane euro! Înţelegeţi? De o mie de ori mai puţin! Desigur, în absenţa dotărilor, mineritul nostru a acumulat pierderi, pe care ulterior statul nostru (ilogic, dar milostiv!) le-a anulat. Dar această practică nu a ajutat mineritul Văii, doar a cronicizat o boală. Boală care azi e în stadiul de metastază.
Marian BOBOC: Deci, anularea datoriilor nu a fost o soluţie benefică.
Valeriu BUTULESCU: Anularea datoriilor, în absenţa unor fonduri de dezvoltare, ne-a prelungit numai agonia. Un bolnav trebuie ajutat cu medicamente. Nu e suficient să-i dai întruna scutiri medicale.
95.000 de angajaţi 
Marian BOBOC: Câţi oameni lucrează în mineritul polonez?
Valeriu BUTULESCU: Cca. 95.000 de suflete…
Marian BOBOC: Câţi sunt în subteran?
Valeriu BUTULESCU: Atâţia câţi sunt necesari. În Polonia nu s-a întreţinut acest conflict între personalul din subteran şi de suprafaţă. Pentru bunul mers al unei mine sunt necesari şi mineri de front şi ingineri şi contabili şi lăcătuşi şi magazioneri şi portari. Vă pot spune doar atât. TESA în minele poloneze (dar şi personalul auxiliar) este de două ori mai numeroasă ca la noi. Pentru deservirea şi întreţinerea unor utilaje complexe e nevoie de personal numeros şi bine instruit.
Marian BOBOC: Deci, au mult personal neproductiv.
Valeriu BUTULESCU: Polonezii nu socotesc acest personal neproductiv. Este personal indirect productiv. Unii cred că producţie dă numai minerul care taie cu combina. Ceea ce e fals. Doamna aceea care facturează în birou producţia marfă este şi ea necesară. Fără munca ei, mina nu-şi primeşte banii. Aşa cred ei, la ei acolo, în Polonia. Noi, desigur, putem crede altceva.
Similitudini muncitoreşti…
Marian BOBOC: Au şi ei mulţi lideri sindicali?
Valeriu BUTULESCU: Mai mulţi chiar decât la noi…
Marian BOBOC: Aţi avut onoarea să fiţi primit de legendarul lider al Sindicatului „Solidaritatea”, fostul Preşedinte al Poloniei, Lech Walesa. Ştiu, dintr-un interviu anterior, că aţi discutat şi despre minerii Văii Jiului.
Valeriu BUTULESCU: În Polonia, muncitorii din Şantierele Navale Gdansk au declanşat lupta anticomunistă, sub conducerea lui Lech Walesa. În România comunistă, primul protest muncitoresc anticomunist a fost susţinut de minerii de la Lupeni, în 1977. Acest aspect, acest paralelism i l-am reamintit domnului Lech Walesa. În final, cauza minerilor din Lupeni şi a muncitorilor de la Gdansk a triumfat. Comunismul a fost scos, şi din România, şi din Polonia. Dar, puţin mai târziu, Şantierul Naval Gdansk a intrat în faliment, şi azi este o ruină. Iar minele Văii Jiului sunt în colaps. Marii protestatari polonezi şi români, imediat după victorie, şi-au pierdut locurile de muncă. L-am întrebat pe dl. Walesa dacă crede că acest final este etic şi moral.
Marian BOBOC: Şi ce a răspuns?
Valeriu BUTULESCU: Lech Walesa a recunoscut că ei atunci nu au luptat pentru capitalismul sălbatic care guvernează azi în Europa Centrală şi de Est. În idealismul lor, luptau pentru o viaţă mai bună. Care viaţă, cel puţin pentru unii, s-a îmbunătăţit.  Dar pentru acest succes, mulţi au rămas fără locuri de muncă. Istoria arată că, de regulă, revoluţiile îşi omoară copiii, dar şi părinţii…
Exemplul polonez…
Marian BOBOC: Credeţi că exemplul Poloniei este bun pentru România?
Valeriu BUTULESCU: Polonia avea locul 1 în UE în ce priveşte absorbţia de fonduri europene, clasament în coada căruia se află Bulgaria şi România. Ar trebui să luăm exemplul lor. Până una alta, administraţiile noastre nu pot accesa nici măcar jumătate din banii care ni se cuvin! Iar în politica mineritului, Valea Jiului ar trebui să parcurgă paşii polonezi. Adică să se bată pentru cărbune. Din păcate, Bucureştiul are alte preocupări. În modul cel mai evident, ne arată că nu sunt interesaţi de Valea Jiului.
Eroismul minerilor de la Livezeni
Marian BOBOC: Noul ministru (tehnocrat…) Grigorescu scria pe blogul său că avem prea puţini mineri în Valea Jiului.
Valeriu BUTULESCU: Poate are dreptate. Dar Valea are nevoie, în primul rând, de tehnică minieră. La Livezeni se scoate cărbune cu o combină fabricată în urmă cu 50 de ani. E numai petice. În lipsa tehnicii, totul se transformă într-o mare improvizaţie. Riscant, de-a dreptul periculos într-un strat cu atâta metan, ca stratul 13. E incredibil că se întâmplă aşa ceva într-o ţară UE.  Minerii muncesc din greu, cu eroismul, fac tot ce pot, dar cu asemenea dotări nu poţi avea productivitate. Sunt aduşi sâmbăta la lucru pentru că e nevoie de cărbune. Dar, cu asemenea productivităţi, creşte stocul de cărbune, dar şi mai tare cresc pierderile. Ne scufundăm din ce în ce mai adânc în nisipurile mişcătoare ale crizei.
A greşi nu este minereşte…
Marian BOBOC: Unde credeţi că s-a greşit?
Valeriu BUTULESCU: Am avut cu toţii o abordare romantică, naivă. Am extins la maxim reţeaua de gaze, în loc să investim într-o termoficare pe cărbune. În acest fel, consumăm şi plătim gaze cumpărate (o parte din import), în vreme ce bogăţia noastră, cărbunele, zace la câteva sute de metri sub picioarele noastre. Apoi, când s-a pus problema retehnologizării, s-au lansat programe megalomane (100 milioane de euro, cu chinezii şi polonezii) din care nu s-a făcut nimic. Guvernanţii, cu mici excepţii, au tolerat acest minerit deficitar, ştergându-ne în mai multe rânduri datoriile. Dar „generozitatea” lor nu ne-a ajutat. Mecanismul perdant rămânea acelaşi şi pierderile se refăceau aproape automat. E la fel de adevărat, nici conducerile companiei, numite pe criterii preponderent politice, nu s-au obosit să facă ceva nou şi reformator. M-aş opri aici, deşi pe tema aceasta se pot spune multe…
Cine plăteşte pentru trădare?
Marian BOBOC: În final, poate aveţi vreun mesaj mai optimist…
Valeriu BUTULESCU: Am crescut şi am trăit cea mai mare parte a vieţii mele în Valea Jiului. Vale pe care eu nu o pot disocia de cărbune. Acesta rămâne bogăţia ei fundamentală, care în decurs de aproape două secole, a transformat zona, din nişte cătune de păstori, într-o puternică aglomeraţie urbană. Nu mă pot resemna, nu pot să înţeleg. La câteva sute de metri sub picioarele noastre se află îngropate zeci de miliarde de euro. Şi noi, în plin secol XXI, nu putem să dezgropăm această comoară într-un mod eficient. Preferăm să ne îngropăm pe noi în şomaj, promiscuitate, sărăcie. Tot mai trag speranţe că politica globală se va schimba, că se va pune iar accent pe resursele proprii. Nu pot să accept că minele de cărbune din jurul Termocentralei Paroşeni se vor închide, iar termocentrala va produce electricitate şi căldură cu cărbune adus din Australia, de la 20.000 km distanţă. Cine face aşa ceva comite, nu doar o greşeală politică, ci un act de trădare faţă de interesele poporului român. Pentru aşa ceva, cândva, cineva va trebui să plătească.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii