Din „bătălia” scriitorilor boemi din estul, vestul şi centrul Văii a câştigat… literatura zonei (II)

Continuăm azi cu cea de-a doua parte a materialului legat de acţiunea de vineri seara de la Petrila, organizată de Asociația „Rosa Multiflora”, Cenaclul „Boema”, „Ziarul Văii Jiului” și Biblioteca orășenească Petrila.

Boboc despre Truţă
După intervenţiile lui Marian Boboc şi a lui Ciprian Dîrjan legate de ultimul volum de poezie al redactorului şef al ZVJ, a urmat ca reprezentantul vestului Văii Jiului să-şi scoată „pistoalele” pe masă, dacă tot vorbim de o „confruntare”. Introducerea a fost făcută de acelaşi Marian Boboc, fireşte, în stilul său amuzant: „Gheorghe Truţă este probabil, după moartea scriitorului Corneliu Rădulescu, cel mai important scriitor din Valea Jiului şi, aş putea spune, chiar din judeţul Hunedoara. Scrie proză, a publicat romane şi teatru, de la o vreme, mai mult dramaturgie. Este jucat la teatrele din ţară şi la teatre din Basarabia. Este şi un bun scriitor la ziar, am avut plăcerea să fie colaboratorul nostru, la ZVJ. Are otravă în pix şi parfum în inimă. Este, totuși, un om foarte cumsecade, că altfel n-ar fi venit aici lângă noi, unde suntem numai oameni buni… De la o vreme, scoate cărţi, dar nu le lansează. Nu ştiu de ce nu le lansează… Într-o zi a venit la redacţie şi mi-a adus această carte, intitulată 12 nopţi de iubire. Am zis că e un titlu foarte frumos, chiar dacă nu e carte de poezie… poate are şi poezie prin ea, nu ştiu… E foarte mărunt scrisă, nu-i pentru ochelarii mei această carte… Şi atunci i-am făcut propunerea să lansăm această carte la Petrila, el fiind, din câte ne spune, doar a treia oară la Petrila, deşi locuieşte în Vale de o viaţă. Ne-a acceptat provocarea şi iată-l aici! Trebuia să fie prezentată cartea de colegul nostru de la cenaclu, profesorul şi scriitorul Ion Hirghiduş, dar acesta este la o şedinţă la Consiliul Judeţean Hunedoara. Aşa că Gheorghe Truță se va prezenta singur şi îşi va prezenta şi cartea. Fiind oltean, nu am niciun fel de emoţie că nu va şti să se prezinte singur şi în folosul său”.

Truţă şi visul său despre cartea „Douăsprezece nopţi de iubire”
Profesorul şi scriitorul Gheorghe Truţă şi-a pornit discursul cu o scurtă prezentare, după care a adus în prim-plan cartea „Douăsprezece nopţi de iubire”-teatru. Între acestea, scriitorul din Lupeni a mai adăugat şi câteva reflecţii şi constatări proprii legate de alte teme, inclusiv aceea că la teatrul din Petroşani nu sunt puse în scenă şi piese scrise de scriitori din Valea Jiului, o temă care ar trebui să cam dea de gândit conducerii actuale a Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu”, care poartă titlul celui mai mare dramaturg din judeţul Hunedoara şi, fireşte, din Vale, Sîrbu fiind, se ştie, petrilean. Dar, nu-i aşa, chestiunea cu profetul în satul lui e valabilă şi pe la noi din păcate.
„Câteva cuvinte despre mine… Mă numesc Gheorghe Truţă. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor de 28 de ani, am publicat nouă cărţi, roman şi teatru, în ultimul timp scriu numai teatru şi scriu numai pentru scenă. Mă interesează mai puţin să public piesele de teatru, şi mai mult să ajungă pe scenă. Am patru premii ale Uniunii Scriitorilor, două pentru teatru, două pentru roman, plus alte vreo treizeci şi ceva premii naţionale pentru dramaturgie-teatru şi mi s-au jucat până acum 13 piese, jucate în special la teatre naţionale, cum ar fi Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional din Craiova (două piese), Teatrul Naţional Timişoara, Teatrul Naţional Bălţi din Republica Moldova (două piese) şi alte teatre din ţară şi din străinătate, în afară de teatrul din Petroşani, dar aici nu mai deschid subiectul că oricum nu se întâmplă nimic. Teatral vorbind, am avut marea onoare de a sărbători, acum doi ani şi ceva, la nivel naţional, pe Constantin Brâncoveanu, când a fost Tricentenarul Brâncovenesc (cu actul de decapitare a lui Brâncoveanu şi al copiilor săi). Brâncoveanu, care este, mă rog, după părerea mea, alături de Mihai Viteazul, personalitatea numărul unu a românilor, cu destinul cel mai tragic dar şi cel mai elocvent şi apropiat de tragedia românească pe care o trăim de milenii. Sărbătorirea s-a făcut la Teatrul Naţional Bucureşti, la domnul Ion Caramitru, cu piesa Cine a pus soarele sus, aceiaşi piesă jucându-se şi la Teatrul Naţional din Craiova, cu o distribuţie extraordinară (…). Piesele mele cele mai dragi sunt piesele care readuc pe scândura scenei – şi asta mă interesează în primul rând – marile personalităţi ale acestui neam. Personalităţi care, mai ales în ultimul timp, au devenit în perimetrul românesc – nu exagerez cu nimic – aproape ciumate. Orice apropiere cu personalităţi uriaşe ale românilor, cum v-am spus de Brâncoveanu şi Mihai Viteazul de exemplu – este considerat un atentat la globalizarea în care am intrat cu toţii. Este o adevărată tragedie culturală şi istorică pe care multă lume n-o sesizează. Culturalii români sesizează acest aspect, dar observ că preferă să se angajeze în acest angrenaj european, cu care noi, românii – şi cred că şi dumneavoastră cei prezenţi – n-avem întotdeauna prea multe, românismul rămânând o fată săracă. E păcat dar aceasta este situaţia (…). Pentru că Marian Boboc m-a întrebat mai înainte cum se vede de la Lupeni cultura Văii Jiului, îi răspund că de la Lupeni se vede cum se vede şi de la Craiova, Cluj sau Bucureşti… Eu locuiesc în Lupeni, dar cultura se vede în sensul că… nu se vede. Întotdeauna am susţinut acolo pe unde am fost că, cultura din Valea Jiului există, dar nu e scoasă prea bine în evidenţă. Le-am spus pe unde m-am dus şi au fost discuţii de Valea Jiului, că prezenţa mea acolo (printre cei ce discutau, din diferite oraşe din ţară), reprezintă o fărâmă de cultură din Vale, eu fiind unul dintre exponenţii oamenilor care încearcă să facă cultură şi să o scoată la suprafaţă (…). Tocmai discutam cu prietenul Alin Rus, cadru universitar în SUA, prezent aici cu noi, vulcănean de-al nostru, spunându-i că am încercat să fac ceva pentru Valea Jiului, să las un semn pe linie culturală şi nu numai, să spun că am făcut ceva pentru aceste locuri, sau când nu voi mai fi să spună lumea de-aici, care-şi vor mai aminti, acest lucru. Am scris două piese, amândouă despre I.D. Sîrbu, care, din păcate, de ani de zile nu s-au putut pune în scenă la, culmea, Teatrul I.D. Sîrbu! Pe domnul director actual îl cunosc, a jucat în piesa mea Cine a pus soarele sus la Teatrul Naţional din Craiova, fiind unul dintre personaje, unul dintre fiii lui Brâncoveanu. Ştiu eu, cum ziceţi, domnule Boboc, poate nu i-o fi plăcut rolul… Piesa a fost regizată de un mare regizor. Fireşte, glumesc, dar realitatea asta este, piesele celor din Vale nu se pun în scenă la acest teatru şi nu vorbesc doar de mine, e vorba şi de alţii (…). Douăsprezece nopţi de iubire este după cum ştiu eu primul roman teatral care s-a scris la noi. Este, deci, un roman teatral, adică un roman făcut din piese de teatru, pe principiul Şeherezadei (…). Cele douăsprezece piese de iubire au fost scrise în douăsprezece nopţi. Eu despre această carte de teatru am un vis şi spun în primele rânduri ale volumului, citez: Un teatru adevărat poate juca cele douăsprezece nopţi în fiecare lună, timp de un an. Un teatru sublim va juca cele douăsprezece nopţi în douăsprezece zile, seară de seară. După fiecare spectacol un om cultural se întoarce acasă, mănâncă, doarme, iubeşte şi se reîntoarce seara următoare ca într-o casă a sufletului său. Ei, dar un teatru care va juca cele douăsprezece nopţi într-o răsuflare, între nopţi spectatorii vor mânca în teatru, vor dormi în teatru, sala de teatru va fi casa lor. Ei, dar ăsta nu mai e teatru, e chiar respiraţia lui Dumnezeu! Însă cine ne opreşte să respirăm odată cu Dumnezeu? Este un vis al meu… câteodată visele se mai şi împlinesc. Să vedem. Ce este important e faptul că patru dintre aceste nopţi din carte sunt deja jucate pe scenă, la teatre din Timişoara şi din alte părţi. Mai sunt opt, dar visul meu ar fi să fie jucate toate la un singur teatru într-o perioadă de timp de până într-un an (…).

Cântece
Finalul seratei culturale boemiste i-a aparţinut medicului petrilean Dumitru Gălăţan-Jieţ, originar din Jieţ. Dumnealui a prezentat publicului prezent două cărţi: „Monografia etnografică a Ţinutului momârlanilor”, o adevărată carte de căpătâi a autorului cum spuneam şi în ediţia trecută şi „Valea Jiului în legende şi povestiri. O privire etnografică neconvenţională”.

Boboc despre Gălăţan-Jieţ
Prezentarea scriitorului din estul Văii Jiului a fost făcută de moderator, acelaşi Marian Boboc: „Domnul doctor pe mine mă uimeşte… În primul rând că este într-o competiţie cu mine. Vrea să scoată mai multe cărţi decât scot eu… Ceea ce nu va reuşi, bineînţeles. Dar cum din competiţie se naşte progresul, nu e rău deloc… Important e că cu aceste cărţi aduce la iveală lucruri neştiute, sau prea puțin știute, despre Petrila şi despre momârlani. Dar, mai nou domnul doctor a depăşit spaţiul atât de închis al momârlanilor, şi a început să scrie şi despre istoria locului şi despre învăţământul din zona noastră… Deci, mult mai multe lucruri. Deveniţi un personaj enciclopedic, azi-mâine…. Cartea Valea Jiului în legende şi povestiri este o carte într-adevăr neconvenţională – cum apare şi în titlu, dar nu înseamnă că nu este serioasă. Este genul de carte ce poate fi foarte folositoare în turism, de exemplu, mai ales că tot vorbim de acesta, de cum facem cu el şi aşa mai departe. Domnul doctor a găsit o reţetă frumoasă, a luat nişte poveşti, parte dintre ele cunoscute, parte necunoscute, reuşind să le pună între copertele unei cărţi. Cred eu că dacă ar veni turistul – şi aici ar trebui găsite de tine sau de autorităţi calea ca această carte să ajungă la turişti – şi ar cumpără această carte, ar vedea şi el că Valea Jiului are, pe lângă frumuseţile naturale, şi poveşti, legende interesante”.

O monografie cu… greutate
Cea de-a doua carte a fost prezentată chiar de autorul petrilean. Am reţinut câteva idei pentru dumneavoastră. „Nu vreau să mă laud că… cartea e mare şi grea, având un kilogram greutate… că putea fi doar maculatură, dar consider că cartea conţine foarte multe date. Lăsând modestia la o parte, de la Nicolae Dunăre, din 1963, o astfel de lucrare de amplitudine nu ştiu dacă s-a mai scris. Am încercat la editură să mai obţin nişte exemplare, să pot să le distribui, dar deocamdată am rămas la faza de promisiuni. Cartea are 435 de pagini, format A4, 281 de fotografii alb-negru şi color, începând cu anul 1900. Are un rezumat în limba franceză, un rezumat în limba engleză şi o prefaţă scrisă de Constantin Erătescu, un cunoscut etnolog din Statele Unite. Cartea putea fi un bun pentru promovarea turismului şi am sperat ca primăriile din Vale, cu 3.000 lei fiecare (ce era pentru ele faţă de ceea ce se dă pe artificii… nu vreau să intru în detalii), aş fi scos mai multe exemplare, ar fi ajuns aşa probabil şi la turişti prin locaţiile de turism existente. N-a fost să fie… Cititori de-ai mei au solicitat să le dau câte un exemplar, spunându-mi că-mi plătesc cartea. Dar de unde să le dau. Pentru ce a ieşit trebuie să-i mulţumesc domnului Emil Părău. Fără domnia sa, cultura Văii Jiului ar fi mai săracă. Dumnealui nu m-a sprijinit doar pe mine, a sprijinit mulţi scriitori din Vale. Ar fi mai săracă şi tradiţia religioasă de la noi şi cultura sportivă, multe, fără Emil Părău. Cartea are 18 capitole grupată pe gospodărie, locuinţă, port, rituri de trecere, credinţe, superstiţii. Trebuie să mulţumesc şi doamnei profesor, exigentă, dar bună profesionistă, Luminiţa Mihoc, care mi-a făcut traducerea în limba franceză (rezumatul). Acest singur exemplar pe care-l mai am va merge la domnia sa, prezentă în sală, mulţumindu-i public pentru sprijinul gratuit pe care mi l-a acordat” (…).

Fluieraşi de… fluieraşi
Spre a exemplifica o poveste din carte, Gălăţan a prezentat pe reportofon câteva melodii vechi cântate la fluier. Păcat că înregistrarea s-a auzit slab… Până la urmă, toţi au înţeles linia melodică, şi, mai important de remarcat, este faptul că în Vale mai avem încă câţiva fluieraşi unici în ţară.

Daruri de la „Rosa Multiflora”
Ca de obicei, cei prezenți la manifestare au primit în dar de la Asociația „Rosa Multiflora” (președinte – Costel Avram) o carte. Marian Boboc le-a oferit și autograf pe acesta. Și Dumitru Gălăţan-Jieţ l-a urmat, dăruind cartea cu legendele şi povestirile din Valea Jiului.
Cum ar veni, cei prezenţi au plecat acasă mai plini sufleteşte şi spiritual, dar şi mai bogaţi cu două cărţi, care nu le-au golit buzunarele.